la un semn, deschisă-i calea
şi se-apropie de cort
un bătrân atât de simplu
pare popă, da-i cam mort
-o, satană-n curcubeie
ce-mpânzeşti seninul cer
nici bărbat şi nici femeie
şi priveşti cu ochi de jder
… loc de joacă pentru cuvânt. serios!
la un semn, deschisă-i calea
şi se-apropie de cort
un bătrân atât de simplu
pare popă, da-i cam mort
-o, satană-n curcubeie
ce-mpânzeşti seninul cer
nici bărbat şi nici femeie
şi priveşti cu ochi de jder
îţi scriu numele pe fiecare duminică,
numai că zilele acestea, grăbite ca nişte fecioare,
mi te duc mai departe, pe corabia lui luni
şi în dimineaţa de marţi,
pe când mai privesc adormită în fereastră,
aşteptând să recunosc de departe
cele trei ceasuri norocoase,
pe o bucată de vânt dezlegată din funia ei, pe o cireaşă coaptă în genunchi, mai jos de tivul rochiţei îndelung aşteptate, ca însăşi sărbătoarea primei zile, pe un pumn de capricii, adesea inutile, ca nişte foi răvăşite de-o răsuflare glumeaţă, pe o mie de gânduri ascunse în podul casei, printre lucruri vechi peste care a trecut praful şi timpul, pe toate frivolităţile în spatele cărora ne ascundem frica de a fi găsiţi cu acel sâmbure bun şi orbitor în mână, pe o bancă plină de iluzii, depozite cu dobândă incertă, supusă şi ea inflaţiei. pe un cerc ciobit.
cu roua mării am să te îmbrac, pe tâmpla naltă şi pe vânt, cunună am să-ţi pun ori scut, ca fiara sorţii să alunge cu acu-i verde-plin cu floarea-albastră, păcatul greu din calea noastră. cu roua mării prinsă-n vin, ademeneau cândva reginele pe prinţi şi-n dansul lor cel rotitor, mai ameţeau păduri şi munţi şi … Read more
între tine şi mine două linii curbe,
ca două mirări cu faţa spre asfinţit,
a rămânere.
sub pleoapa stângă, albastru,
ochiul îşi strânge lacrimile şirag,
ca pe mătănii,
septembrie mi se așează pe genunchi ca o coajă uscată, de pepene. și în liniștea care mă încape îmi amintesc că este iarăși o zi de marți, una ca toate celelalte, dacă aș putea să dezlipesc sezaţia aceea de tăcere silită care s-a aşezat pe umerii mei. plasture? septembrie îmi râde pe pleoape ca o … Read more
mi se pare că țin o floare.
ciudat.
se pare că prin viața mea
a trecut o grădină cândva.
spune-le ochilor tăi să mă iubească astăzi mai mult.
vreau să uit cum îmi curge ceaţa pe pleoape
şi să adorm, uscate, toate amintirile verii.
… sub care ai apărut înaintea mea, ca nişte iluzii fierbinţi ce îmi ademeneau mintea (sau sufletul?), l-am preferat întotdeauna pe primul, poate şi pentru că la adăpostul lui mi te zugrăveam cu o încântare aproape dureroasă, râzând indiferentă la sângele care curgea din rănile făcute de cioburi şi care îmi păta rochia.
ce îmi păsa mie de rochie? oricum îmi ţineam ochii legaţi, feriţi de toată acea lumină care venea dinspre tine şi pe care numai noaptea din mine o putea învinge. iar imaginea mea conta atunci – ca şi acum- atât de puţin! eu însămi eram atât de puţin, o urmă de praf în toată ecuaţia aceea, însă una extrem de încăpăţânată, una căreia îi intrase în cap că vrea să conteze.
supravieţuisem tuturor războaielor şi mă întorceam înaintea ta râzând: “până la urmă, vezi, a fost destul de uşor!”- îţi spuneam cu răsuflarea întretăiată. şi atunci, în clipa aceea în care rostisem aceste cuvinte- sau e numai iluzia că aş fi vrut să le spun- ţi-am simţit întâia plecare. la început ca o pauză de respiraţie, mai apoi ca pe-o fugă din tine însuţi, iar în final ca o adevărată, întreagă şi iresponsabilă evadare.
dintre toate minunile rostuite ale acestei veri, cel mai mult îmi iubesc amintirea abia încăpută într-un singur cuvânt, cu iz de dantelă veche: milies. când îi rostesc numele, un zâmbet fugar îmi colorează chipul şi ştiu că deşi plecasem de acasă cu lemn de agar la încheietură, a fost de-ajuns o clipă, după ce ploaia … Read more
că ştiu cine eşti? că am văzut într-o zi, pur şi simplu, fără să fi căutat asta, dincolo de uşile care te ţineau captiv într-o altă lume, ori, poate, fusese o izolare silită de raţiuni…. raţiuni???
în fine, chiar ştiu cine eşti. ochii, gura, succesiunea firească a oaselor sub piele, zâmbetul, toate lipsite de nimbul acela pe care ţi-l dăruisem eu cândva, copil nebun ce-şi arsese propriile păduri.
în zona unde m-am născut şi trăiesc, vara începe să se stingă încet, cam după 15 august. la început sunt doar zvonuri de brumă şi dimineţi puţin mai răcoroase, prevestind cumva recitalul de rugină care va urma şi pe care îl ghicesc deja.
acum, când vara se topeşte în pahare, alungând încet turiştii de pe străzi, oraşul meu îmi pare că devine cel mai frumos şi parcă şi lumina începe să curgă altfel, mai blând, peste toate turnurile şi porţile mai bătrâne ca timpul. într-o astfel de zi mi-ar plăcea să mă însoţeşti într-o poveste numită 365.românia, un proiect nebun, nebun de frumos, un vis conturat de prietenul meu de la cluj, omul care atunci când dispare din colţul lui muzical, este semn că va lăsa frumosul să vorbească în paporniţa plină de fotografii.
pentru că eu cred în poezia ca formă deplină a sincerităţii, ca o zicere de sine, în sine, dincolo de orice limite. şi pentru că eu cred în omul capabil să se zidească, să trăiască şi să respire într-un singur cuvânt. pentru că dadaismul în poezie este aşa cum spunea acum o sută de ani … Read more
rece
şi-atât de-aprinsă de iubire
îmi aşez palmele pe spinarea unui gând.
rotiri de păsări oarbe îmi aduc vinovăţia dorului
de un munte albastru pe coamele căruia
zeii îşi mai aruncă râzând toate merele roşii ale discordiei.