… sub care ai apărut înaintea mea, ca nişte iluzii fierbinţi ce îmi ademeneau mintea (sau sufletul?), l-am preferat întotdeauna pe primul, poate şi pentru că la adăpostul lui mi te zugrăveam cu o încântare aproape dureroasă, râzând indiferentă la sângele care curgea din rănile făcute de cioburi şi care îmi păta rochia.
ce îmi păsa mie de rochie? oricum îmi ţineam ochii legaţi, feriţi de toată acea lumină care venea dinspre tine şi pe care numai noaptea din mine o putea învinge. iar imaginea mea conta atunci – ca şi acum- atât de puţin! eu însămi eram atât de puţin, o urmă de praf în toată ecuaţia aceea, însă una extrem de încăpăţânată, una căreia îi intrase în cap că vrea să conteze.
supravieţuisem tuturor războaielor şi mă întorceam înaintea ta râzând: “până la urmă, vezi, a fost destul de uşor!”- îţi spuneam cu răsuflarea întretăiată. şi atunci, în clipa aceea în care rostisem aceste cuvinte- sau e numai iluzia că aş fi vrut să le spun- ţi-am simţit întâia plecare. la început ca o pauză de respiraţie, mai apoi ca pe-o fugă din tine însuţi, iar în final ca o adevărată, întreagă şi iresponsabilă evadare.
balanţa se dezechilibrare puţin şi tu, în grabă, ai încercat să reaşezi sufletul pe talerul lui. un strop de teamă ţi se ghicea în gesturi, i-am simţit de departe mirosul.
dintre toate numele sub care ai apărut înaintea mea, păstrez pe undeva certitudinea că întâiul îmi lăsase întreagă curiozitatea şi setea mea, poate chiar şi libertatea. pe urmă au fost doar şiruri de plecări pe care le ignoram dinadins, cu gândul dulce-amar al revenirii. de unde să fi revenit? pentru ce? pentru cine? biată pasăre oarbă, îmi tocisem simţurile tot desenând un chip ce astăzi pare atât de asemenea mie încât cred că l-am privit în oglindă pentru întâia oară.
să mai naştem un război- îmi spun- să mai găsim o cauză pierdută la care să mă reped naiv. furiile mele dorm ca nişte căţei, păzindu-ţi numele, în vreme ce eu te privesc ca mereu: cu ochii larg închişi.
sursa foto: salome.
Dintre toate numele frumoase pe care mi le-am scrijelit sub unghii cu dinții mei roși de rugină, tu nu știi să mă strigi decât, Deșertăciune.
Cioburile tale și rochia (pe care mi-o imaginez albă) mi-au amintit de-o imagine cutremurătoare din filmul „Strigăte și șoapte” al lui Ingmar Bergman.
“furiile mele dorm…” , ” să mai naştem un război…” sunt lantente in noi, le simţim uneori cu ardoare. prea multă pace uneori leneveşte simţurile. sunt bune şi plecările pentru a da savoare revenirilor.
vezi, eu îți zic belle… dintre toate numele.
zice-se, vavaly, că relațiile noastre sunt un fel de mici războaie și că furia este eliberatoare în felul ei. pace? pacea ca și frumosul, libertatea… floricele pe câmpii! povești. în realitate ne cam strângem de gât, fie noi pe noi, fie noi pe/cu alții.
totuși, cred că prefer durerea ca stare de scris. cred că da…
Tu îmi zici cel mai frumos, Psi.
Ai mare dreptate cu povestitul filmelor. Poate se îndură Comiculturalul de noi și ne fericește cu o critică în stilul consacrat.
i-am lăsat deja ademenire, ma belle.
Perfect! Nu cred că va putea refuza două grații așa blănoase
Alo! Păi e frumos să cârcotiți public pe teapa mea, în aria mea periferic-vizuală ?
Care va s’ zică avem cinematecă! Adică, obligat-forțat, tre să răspund Prezent!
O să răspund ”Prezent continuu”, că la așa provocare, așa răspuns!
precum vezi, două grații blănoase s-au unit să te provoace! slavă! de era vorba de rațe mandarine era mai complicat!
eram sigură că te vom ademeni cu succes. continuu.
Obrazul subțire (al artistului), cu blană groasă se ține!
Și eu prefer durerea în defavoarea oricărei bucurii cu care aș putea vreodată să scriu. De fapt, nu, reformulez! Scriu cu mare bucurie dintr-o imensă durere!
Dintre toate numele, l-aș alege pe al meu, dacă e fată…dacă e băiat, Olimpiu sună …sună și nu deschid!
olimpieee! iară declami?