o toamnă

pe cercuri eram noi,
cu tălpile ude, lipite
şi întunericul căscat înainte
şi înapoia lucrurilor.
doi câte doi ca nişte sâmburi
în care se copsese mirarea,
perechi de ochi pe cercuri
ridicate în aer.
apoi a venit o pasăre.
noi i-am dat, ologi, sâmburii conştiinţei.
apoi a venit un cerb.
noi i-am dat, bolnavi, iarba gândului.
apoi s-a făcut linşte.
crescuseră aripi lungi
în locul rămas gol,
crescuse o umbră albastră
pe un singur cerc,
pe-o rotire.
şi din pământ se ridica
cu rădăcinile ei moi şi ascuţite
o toamnă.