septembrie mi se așează pe genunchi ca o coajă uscată, de pepene. și în liniștea care mă încape îmi amintesc că este iarăși o zi de marți, una ca toate celelalte, dacă aș putea să dezlipesc sezaţia aceea de tăcere silită care s-a aşezat pe umerii mei. plasture?
septembrie îmi râde pe pleoape ca o fecioară cu coapsele goale, mirosind tare a must încă promis. şi îmi pot imagina, dacă închid rana sufletului, dansul de iele printre strugurii copţi, promisiune de rămânere în sticlă, ca un mesaj descifrat de alţi oameni, în alt timp. prea târziu?
septembrie mi se strânge în braţe ca o pisică de gumă. anotimpul nemorţii mele mă adună iar în amintiri. şi stau la fereastră repetând numele tău ca pe o pradă, amintindu-mi perfect toate acele frânturi ale clipei făcută ţăndări. fragilitatea fiinţei care se roteşte pe un picior. închidere?
marţi, septembrie. încă mă caut în răcoarea dimineţilor pe care le-aş vrea fără de sfârşit. încă îmi amintesc. rostogoliri pe o linie frântă. fără culoare.
Dovada clara ca poezia este o stare de spirit si nu o insiruire de rime !