pentru că eu cred în poezia ca formă deplină a sincerităţii, ca o zicere de sine, în sine, dincolo de orice limite. şi pentru că eu cred în omul capabil să se zidească, să trăiască şi să respire într-un singur cuvânt. pentru că dadaismul în poezie este aşa cum spunea acum o sută de ani tzara, o tăiere cu foarfeca a cuvintelor. una care doar poate părea simplă…
mulţumesc celei care a ţinut foarfeca atât de… deplin şi celui care a dat eterului această pasăre de hârtie. iar celor care treceţi pe aici vă spun numai că identitatea autoarei rămâne deocamdată sub tăcere, fără ca aceasta să tulbure poezia, nu-i aşa?
Dadaism
Între luni şi marţi, trăim în timpi sparţi.
Între marţi şi miercuri
Ronţăim fursecuri.
Fato, vine joi, nu ţi-e dor de noi?
Hai, că vine vineri,
Să ne credem tineri!
Cinci zile debile. Şi doar o zvâcnire
Spre
Sâmbăta mică, cu miros ce strică
Duminica oarbă, gata să ne-absoarbă.
Mi-am adus aminte de o „încercare” dadaistă de acum ceva vreme, la provocarea Mădălinei (Spess)
E în stilul coanei Matilda, aşa că am putea să numim stilul matildadaism.
Dacă io-s Matilda aia, cu stilul nu’ş cum e, dar ştiu sigur că pe-asta n-am comis-o io.
Tu erai! în capu’ meu, fireşte.