l-am visat azi noapte. m-am trezit cu gândul că pe 11 octombrie ar fi fost ziua lui. Călin. papornițel cum îi ziceam uneori, omul cu care m-am plimbat într-un sfârșit de septembrie printr-un cluj rece, prietenul de dincolo de taste, tatăl karei. prietenul lui max, cel plecat în urmă cu deja prea mulți ani. doi oameni pe care i-am purtat în suflet, încă îi port, doar că… nu mai pot vorbi cu ei de-acum.
știam că va pleca, starea lui de sănătate nu era bună și domnul C revenise, era internat într-un centru de îngrijiri paliative după ce se îngrijise cu totul să lase pe kara lui de smoală în grija altora și de la începutul lui septembrie (exact ca și max acum 6 ani) nu mai lăsase niciun semn.
îți mulțumesc, Călin… îți mulțumesc pentru tot.
e o toamnă tristă.
Da, e trist…
Purtăm în suflet din ce în ce mai mulţi oameni cu care nu mai putem vorbi…
chiar mai trist decât mă așteptam pentru că știam, vero. și mă uit în jur… e atât de gol! Traian, conu virusache, Max (tot într-un septembrie) Călin… și cine știe câți de care nu știm.
și m-am trezit dimineață cu certitudinea că ne-am despărțit în vis ca să aflu că a trecut dincolo luni. după ce s-a zbâtut să n-o lase pe kara singură. și nu vreau să mă gândesc cum e mama lui acum. 🙁
Te înţeleg – nici eu nu vreau să mă gândesc. 🙁