dintre toate minunile rostuite ale acestei veri, cel mai mult îmi iubesc amintirea abia încăpută într-un singur cuvânt, cu iz de dantelă veche: milies.
când îi rostesc numele, un zâmbet fugar îmi colorează chipul şi ştiu că deşi plecasem de acasă cu lemn de agar la încheietură, a fost de-ajuns o clipă, după ce ploaia s-a ascuns, pentru ca sufletului meu să îi dăruiască centaurul unica, singura vindecare, ridicată din abundenţa aceea de verde. nevăzute, tufele de izmă sălbatică ridicate dintre pietrele vechi mi-au povestit ceea ce ştiam deja: când iubeşti, te vei întoarce. mereu.
vacanţei noastre din pelion i-am dat deja numele liniştii din preajma mării şi de pe ferestrele oarbe ale caselor de munte. i-am pus deja eticheta unei iubiri doar puţin ostoite în tabloul acela al pescarilor întorşi din larg deodată cu soarele. mâini aspre şi arse, învăţate cu năvodul şi vântul, hrănind ceata de psipsine adunată în port ca nişte babe bocitoare pe piatra udă. vacanţei noastre i-am dat vamă sufletul meu întreg, numai pentru că mi-l adusese pe chiron în cale, mai mult magician decât vindecător, mai mult ademenitor decât constelaţie rece.
am amânat cât am putut de mult această poveste pentru care cuvintele încă aşteaptă să se nască. cum poţi să redai emoţia întreagă a clipei în care, printre norii ce-şi storc ultimii stropi, tu treci asemeni căutătorilor de leac şi noroc printre casele vechi, cu ochii larg închişi şi sufletul la vedere? cum poţi spune şi cine ar înţelege pauza aceea de respiraţie în urcuşul uneori abrupt printre casele albe, împovărate de flori? o femeie mi-a văzut chipul şi mi-a făcut semn să intru în curtea ei unde trona roşu şi greu un hibiscus. cuvinte puţine, mai mult zâmbete şi mulţumirea aceea de final: eu pentru o clipă de frumos sub buchetul de mirodenii, ca un portbonheur agăţat de lemnul casei şi al cărui nume încă îl mai caut, ea pentru că m-a avut drept oaspete. apoi am văzut biserica şi turnul pe jumătate muşcat de timp, de vânt, locul unde clopotul şi-a oprit cântecul doar pentru că … pentru că totul era mult prea frumos. şi-am crezut că mai mult de atât este numai în cer, aş fi rămas cu acest gând, poate, dar moutzouras, trenuleţul cu aburi ce străbate muntele pelionului avea alte planuri cu mine. i-am auzit chemarea? o, da! mă aştepta cuminte în mica gară, aşa cum o face de mai bine de o sută de ani. numai că în acea zi… mă aştepta pe mine. şi l-am atins ca pe un cal murg, am lăsat mâinii mele bucuria atingerii de lemn şi de fier. există iubire la prima atingere? astăzi ştiu că da… şi se numeşte milies.
ceva mai târziu, pe terasa de la salkimi, locul unde bucătăria grecească avea să ne mai răsfeţe o dată, emoţiile mele s-au aşezat cuminţi în suflet. deja ştiam că undeva, cândva… am să mă întorc iarăşi în pilio şi-am să-mi leg iarăşi ochii, pentru a vedea cum se încordează iarăşi arcul lui chion. săgeata care vindecă, dar şi leagă….
astăzi privesc fotografiile şi ştiu de ce grecii numesc aceste locuri ca fiind cele mai frumoase ale lor. iar dacă închid ochii, mai simt mirosul acela intens, inconfundabil. efcharisto, kiron! 
unde se duc amintirile când se duc ma belle?
Ce fotografii atmosferice! Redau Pilionul asa cum e el, in linistea lui, fara harjoneala obositoare de pe insule. Dar Litsa, Pitsa si Maritsa nu erau? Sa va intrebe ele vrute si nevrute, toate la o cafea si o dulceata. Dar Ghianni, Ghiorgo si cu Pano? Sa puna si ei umarul sa impinga trenul cand s-o opinti la cotitura. In fine, dincolo de ironioarele mele, localnicii stiu sa primeasca vizitatori.
Ce coincidență, Psi! Chiar azi mă gândeam să trag mâțul de coadă că dintr-o vacanță cu o asemenea încărcătură emoțională ne-a depănat doar o mică porțiune de ghem. Văzându-ți trenulețul mi-am amintit de prima mea călătorie cu Mocanița, într-o tabără, în clasa a III-a. Îmi amintesc cu predilecție emoția îmbarcării și mai puțin peisajele minunate prin care ne-a purtat ca un bătrânel ce respira greu. Și da, există iubire la prima atingere. Când ating un vas din lut ud și rece, proaspăt prelucrat simt că mă desprind de mine. E o trăire pe care e greu să o cuprinzi în cuvinte, oricât de generoase ți s-ar așeza prin șanțurile cerebrale. Simt în acea atingere acele mâini aspre, muncite și creatoare. Le simt viața simplă și autentică vibrând între liniile palmelor asemenea simțirii tale despre mâinile aspre și arse ale pescarilor din Pelion.
la o cafea şi un tsipouro ne-a ademenit din priviri un ghianni cu tricou roz în vreme ce ghiorgo să fi fost cel care pregătea grătarele? erau încă umede scaunele şi mai păstram aproape zâmbetul francezului care se oferise să ne facă o fotografie amândurora, cu trenuleţul. la salkimi ne-a atras terasa în sine. aproape de stradă. şi melitzanes.
ştii ce regret eu din milies? văzusem un colier de piele, lalele roşii curgând delicat. l-am atins. pentru o clipă l-am dorit. acum regret că l-am lăsat acolo. vezi, uneori sunt copilăroasă…
Izmă, dantelă, tren și ploaie…dacă ar fi numai ele pe lume, eu aș ști cum să le îmbin, de-atâtea ori, fără să mă plictisesc de ele, dar mă tem să scriu toate cele aici sau altundeva, fiindcă și poemele se fură.
belle, mă gândeam eu, cu textul scris şi rescris şi iară rescris, dacă să-l pun astăzi ori mâine. am dat enter pur şi simplu… deşi sunt mai mult senzaţii decât descrieri.
şi înţeleg deplin comparaţia ta. cumva ştiu ce înseamnă atingerea lutului, cumva simţim asemenea.
măi, mai rău ca în codru des!
Iar amintirile, Psi, dear, nu se duc niciodată. Ele ne amprentează sufletul asemenea liniilor din palmă. Ne rămân cele mai fidele însoțitoare, întreaga viață.
Lutul, lemnul și pietrele îmi satisfac cea mai primară și autentică nevoie de atingere. Și valorează iubire.
corect! sunt întru totul de acord. înseamnă că şi tu mergi pe stradă cu ochii larg închişi şi palmele deschise.
Așa cum spunea atât de profund Nichita Stănescu,
„Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
……………………………………….
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
……………………………………………….
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.”
O poezie care mi s-a așezat pe suflet încă din adolescență.
Psi, mă bucur că ți-am făcut seara frumoasă cu marele Nichita dar nu e nevoie să-mi mulțumești. Îmi mulțumești suficient prin ceea ce scrii și simți. Pentru mine e o mare bucurie să pot întâlni persoane asemenea mie iar viața a fost extrem de generoasă cu mine în această privință.
vad nume noi aici!
aia-i o gutuie?
intrebarea e: asa e, cum se vorbeste, ca pe acolo pe unde te-ai plimbat se gasesc magneti la tot pasul?
ioooi! nume noooi! pe alma și katia le știi!
da, coolnewz, sunt magneți peste magneți!
belle – re-belle
aham. precum vezi, ne-am înmulţit, ăştia cu blănuri!
Mm, ce frumos pe-acolo in prag de toamna.
Stii ce cred, PSI? Ca hibiscusul e mai usor de intretinut ca o pisicuta. Prea multe hartii, prea mult de lucru, nu e momentul.
Deci hibiscus insa ma gandisem serios la o pisicuta.
eu mă cam lupt cu un hibiscus de o vreme, hapi! ceva mai complicat îmi pare decât orice atenţie necesită maya, dar am observat astăzi un boboc…