… sub care ai apărut înaintea mea, ca nişte iluzii fierbinţi ce îmi ademeneau mintea (sau sufletul?), l-am preferat întotdeauna pe primul, poate şi pentru că la adăpostul lui mi te zugrăveam cu o încântare aproape dureroasă, râzând indiferentă la sângele care curgea din rănile făcute de cioburi şi care îmi păta rochia.
ce îmi păsa mie de rochie? oricum îmi ţineam ochii legaţi, feriţi de toată acea lumină care venea dinspre tine şi pe care numai noaptea din mine o putea învinge. iar imaginea mea conta atunci – ca şi acum- atât de puţin! eu însămi eram atât de puţin, o urmă de praf în toată ecuaţia aceea, însă una extrem de încăpăţânată, una căreia îi intrase în cap că vrea să conteze.
supravieţuisem tuturor războaielor şi mă întorceam înaintea ta râzând: “până la urmă, vezi, a fost destul de uşor!”- îţi spuneam cu răsuflarea întretăiată. şi atunci, în clipa aceea în care rostisem aceste cuvinte- sau e numai iluzia că aş fi vrut să le spun- ţi-am simţit întâia plecare. la început ca o pauză de respiraţie, mai apoi ca pe-o fugă din tine însuţi, iar în final ca o adevărată, întreagă şi iresponsabilă evadare.