identitate

– numele?

– kensi- şopti ea aproape mirată că ştie, cu ochii la omul din faţa ei. de fapt îi vedea doar capul, forma aceea rotundă şi ţepoasă, aplecată peste masă şi mâinile albe, ieşite din mânecile cămăşii ca nişte păsări de hârtie. pe fugă, se gândi că mâinile acelea sunt frumoase şi îşi dori să le păstreze în memorie aşa cum făcea mereu, furând din tabloul clipei câte un detaliu pe care îl scotea apoi la iveală şi se juca cu el.

desigur, i-ar fi fost imposibil să mărturisească cuiva jocul acesta, cu toate că tom, singurul care stătuse suficient de mult în preajma ei, fusese foarte aproape să-i ghicească taina. se lăsase privită de el, însoțită de el mai mult decât oricine altcineva.

i se păru că în jur se iscase un miros de vanilie și de lapte și tresări. omul din fața ei o privea zâmbind, o aștepta să se întoarcă din lumea ei. repetă încet întrebarea:

– data naşterii?

-…. – ea tăcu. probabil că o ştiuse cândva, palid amănunt despre sine, poate că îi spusese cineva ziua aceea, dar memoria ei refuza să se agaţe de cifre. tot ce îşi mai putea aminti de atunci, de demult era păpuşa cu rochie albastră pe care o văzuse în mâinile cuiva, parcă o femeie. reţinuse atunci mirosul de cauciuc fierbinte, dar acesta era un detaliu pe care prefera să-l ţină ascuns, estompat. probabil că atunci se întâmplase ceva mai puţin plăcut şi mica ei rană se apăra punând straturi de uitare.

ridică din umeri în faţa omului care aştepta, o aştepta pe ea de parcă ar fi avut tot timpul din lume.

– ne poate ajuta un document, kensi? crezi că ai aşa ceva în buzunar?- voce caldă şi acelaşi miros de dinainte, protector, amăgitor.

ea privi peste capul lui, pe peretele alb. o duruseră ochii, mai cu seamă cel cu tatuaj, asta îşi amintea foarte bine. lumina de blitz o agresase cumplit. mersese acolo împreună cu tom, el insistase:

– trebuie să faci asta, kensi! toată lumea are o identitate…

argument de lemn. la ce-i folosea identitatea? trăia foarte bine şi fără bucata aceea de plastic pe care i-o dăduseră la sfârşit. de-ar fi ştiut cât de dureros va fi totul, l-ar fi refuzat mai vehement pe tom. ochiul o duruse trei zile, iar bucata de plastic zăcea în buzunarul de pe mâna stângă. ea ar fi aruncat-o, dar tom insistase iar şi avea grijă să o poarte cu ea.

– dacă ţi se întâmplă ceva, să ştie măcar cine eşti…

cum să ştie alţii dintr-o bucată de plastic cine este ea? şi pentru ce să ştie? dacă i se întâmpla ceva, atunci acela va fi sfârşitul, aşa că puteau să o desfacă foarte bine în bucăţi şi fără să-i ştie numele sau vârsta.

scosese totuşi din buzunar cartea cu gesturi incredibil de lente, de parcă o ardea. o aşeză pe masă, aproape de mâinile omului, ferindu-se să îl atingă. mirosul reveni iar ca o perdea, ca o îmbrăţişare, parcă de pe urmă.  mirosea a plecare?

omul zâmbea. scria mai departe în hârtiile lui, mişcându-şi repede mâna, atent, aproape uitând că este şi ea în cameră. ei aşa i se păruse. câte litere erau scrise acolo? ce spuneau oare despre ea? părerile celorlalţi o interesau prea puţin, însă acum simţea că este ceva mai mult, că la capătul acestei scene totul se va schimba. ce aveau să-i facă? acum că aveau nişte repere de care să se agaţe, ce mai urma? o tortură la capătul căreia râdea moartea cu dinţii ei galbeni? kensi nu se temea de ea. o văzuse de multe ori dându-i târcoale.

dincolo de sticla ferestrei ea văzu soarele. miezul rotund, auriu, se dezbrăca încet de strălucire ca o fecioară în noaptea nunţii, ruşinată de privirile ascunse ale celorlalţi pe care, deşi nevăzute, le simţea. în jur plutea un alt miros acum, ca de lemn ars, de uscat, de piatră bătută de vânt.

dintr-un salt, kensi ajunse lângă sticla în spatele căreia soarele murise parcă într-o clipă şi odată cu el şi lumea. bărbatul o privi cu mirare, cu teamă, cu mâinile acelea albe şi mari ridicate din aşternutul de hârtie unde dormiseră. apoi îi văzu ochii de cafea fierbinte şi tatuajul, identic pe ochiul stâng. dar era prea târziu, trupul ei trecuse deja dincolo de sticla care se destrămase la prima atingere.

plutea. înfăşurată în mirosul de lapte care îi amintea de tom, de viaţă, de omul din camera aceea, plutea eliberată de trecutul pe care îl uitase şi de viitorul pe care, fără singurul om în care crezuse vreodată alături, îl respingea. închise ochii. pentru prima dată zâmbea şi ea. până la urmă la ce-i folosise identitatea?

personajul a mai fost desenat pe aici, iar muzica este… din cauză de freddie….

https://www.youtube.com/watch?v=r3RMbSPzyLs