mai întâi mi-am uns o felie de pâine cu toată îndoiala. părea cam uscată la colţuri, i se crăpase coaja de atâta aşteptare şi nesomn, dar era totuşi… acceptabilă. şi-apoi, oricât scotocisem eu prin sertarul conştiinţei, era singura felie rămasă, parţial întreagă. pe restul fie le prăpădisem, fie le dădusem eu de pomană, aşa că rămăsese doar ea în haină albă de unt şi de foame, una ce-i drept potolită.
o vreme ne-am privit amândouă cu indiferenţă, ea rotindu-se uşor în farfurie, mândră de rochia ei ca o mirească în poarta nunţii, eu cu gândurile trecute, ca şi foamea de care uitasem între timp, ocupată cu lucruri mărunte.
am mâncat-o totuşi, cu oarecare milă, cu teama că, pe sub stratul de unt, s-ar fi putut dezintegra de uscată ce era. în bucăţi mici, mestecate îndelung, şi-a găsit până la urmă sfârşitul. sigur, ar fi mers o lingură de dulceaţă ori un praf de sare între noi, dar era atât de multă intimitate pe care mi s-a părut necuvenit să o tulbur. la ce bun?
târziu, în batista cu care aş fi vrut să şterg soarele de lacrimi am găsit câteva firimituri. am zâmbit. era, îmi amintesc bine, o duminică în firea lucrurilor. aşa cred. ar fi mers totuşi un praf de scorţişoară… ceaiul era din altă duminică.
sursa foto: gopixpic
Ești o bestie! Cu o felie uscată și neajutorată îți măsori tu puterile? Dacă vrei să ne convingi, luptă-te cu o halcă de carne de vită suculentă. Și uită de ceai! Între runde revigorează-te cu o dușcă de vin.
trăim vremuri de austeritate, ma belle. să ne păstrăm sâmţu’ măsurii, că pe-al ridicolului (absenţa lui de fapt) îl vedem mai des decât ne-am dori…
Mai întâi, de ce să ungi felia de pâine? Chiar dacă era, sau poate mai ales?!?, singura rămasă, aproape intreagă și uscată pe la colțuri de așteptare si nesomn, rochița albă de mireasă a alegoriei este ca o cosmetică pe un obraz sortit sfârșitului, dar într-o intimitate fără dulcegării sau condimente, cu duioșie o puteai mesteca in bucățele mici, îndelung, așa cum era- uscată, neconvisă si cam adormită, iar unicitatea ei nu-i sporea farmecul, dimpotrivă; împotriva ei se ridicau toate celelalte prăpădite, date de pomană sau, pur și simplu, ignorate.
Tare fain scrii.
ioooi, kenza, răsfeţi mâţu’?
amu’ prin transilvania pita cu unsoare este un fel de crema-cremelor, gustarea de la ora patru din catedrala copilăriei. era deci un must have acel unt ca o mireasă…. cred.
‘mâțu’, te rog! Fără majuscule, fie, da’ diacritica e neapărat de musai.
Tu ai un mod aparte de a … defini cuvintele 
, io mă bucur să te citesc.
vaaai!
corectez acuşica…. ce mai basme înşiri! 
Cu măsură, dear. Alegi o bucată cât palma de felină. Și austeritatea trebuie tratată tot cu măsură. Că altfel ne cade blana. Și nu vrem a rămâne golașe prin iernuri.
uite, belle, îţi propun să facem pe din două pâinea (şi-or urma şi fragii ăia cândva):
https://www.youtube.com/watch?v=e7sGaaEUglQ
Sub pat, dear?
Om fi noi rupte-n blană de foame și de austeritate dar nici la etichetă nu mai ținem?
Până la fragii lui Miai, o să ne iasă pe nas posmagii. Asta dacă nu ne apucăm de iarba mâței
etichetă vrei? la câte vorbe ne-au ieşit deja, vai de eticheta noastră!! supt pat, bine că este şi ăla, altminteri ne-a îmbrânci careva fix în stradă şi pe frigul care se apropie, blana blănilor să avem, dar tot am dârdâi… de emoţie şi lirizm.
ş-apoi, am eu senzaţia că trebuie să ne păstrăm tăinuită bucata de pâine albă…
Cine a îndrăznit să ieie în derâdere blănile noastre atent lustruite?
Și vezi că ți-au ieșit lenjeriile intime de sub poză. Cică să n-apară vorbe