construim împreună

ca și ceilalți, purta un combinezon albastru care semăna cu o piele întinsă prea mult și scotea în evidență toate formele. cusături alambicate, în culorile circulus, pe spate și la reverul de care erau prinse firele pentru cască și microfon pe care le purta aproape tot timpul, formau breasla, numele și rangul, astfel încât oricine știa să citească afla iute cu cine are de-a face, dar kai, mai marele veghetorilor, prefera pupitrul ei cu becuri și butoane argintii și monitoarele care umpleau pereții încăperii în care nu existau nici ferestre și nici lumină. se așeza pe singurul scaun din încăpere și nu ieșea decât atunci când o dobora somnul, pentru că nu știa ce altceva să fi făcut în timpul în care nu privea către râul șoptitor de oameni agitați și pe care nu ea, ci președintele îi mâna ca pe niște oi într-o direcție sau alta. evident, nu-l cunoștea, aparțineau unor lumi diferite din aceeași lume în care cercurile nu se intersectau, asta era o măiastră minciună a guvernatorului, povestea lui ”construim împreună”. cum nu o interesa ce se întâmpla afară, ori toate jocurile de culise ale puterii, își ținea gândurile pentru ea. lumea ei era toată aici, știuse și acceptase de la bun început, când pe uniforma ei nu era desenat nimic care să o deosebească de toate celelalte perechi de ochi legate de monitoare cu un năvod invizibil. ”construim împreună”. ce? nimeni nu avea curajul să întrebe așa ceva și, în general, nu avea curajul să facă nimic, trăiau într-un soi de aparentă normalitate și mimau bucuria. kai știa cum arăta o bucurie autentică pentru că o trăise, toată copilăria ei fusese un șirag de astfel de momente, până când, fără de veste, s-au pomenit cu o scrisoare de la președinte prin care erau anunțate de dispariția tatei. niciun cuvânt în plus, nimic care să explice acel mut ”cum?” sau ”de ce?”, doar acelea cu regret… și ”construim împreună” la sfârșit. construiau pe dracu.

știuse de-atunci că lumea lor se schimbase și încă pentru totdeauna, așa cum știu criminalii că sângele nu se poate șterge de pe mâinile care ucid oricât ai spăla pielea, petele rămân și ies la suprafață când te aștepți mai puțin. nu se aștepta la nimic, mama se uitase la ea cu acel aer pierdut ca și cum vedea gratiile coliviei pentru prima oară. culorile s-au estompat ca un curcubeu care se stinge și bucuria a rămas în amintirile puține cu omul înalt și puternic care o ridica pe umerii lui, care o învârtea râzând sau îi strecura în palmă capsule de zahăr colorat, mici comori pe care fetița cu rochițe roz le ascundea iute în buzunarul unde se topeau spre iritarea mamei și tristețea ei. ar fi vrut să le păstreze cât mai mult și oricât i-ar fi spus tata că îi va aduce și altele, ea nu le mânca. cum să fi explicat că pentru ea erau ca o îmbrățișare pe care și-o dorea fără sfârșit? dintre toate cele trăite în zăvoi, de îmbrățișarea tatei îi era cel mai dor. când închidea ochii, obosită, la ea îi fugea gândul și multă vreme se întrebase dacă nu cumva tata își găsise altă fetiță, o înlocuise, poate pentru că nu era îndeajuns de cuminte, de silitoare sau de orice altceva. în vremea aceea, mama stătea acasă și se ocupa de gospodărie și de educația ei, primea vizite și mergea în vizite. servitori nu aveau, nu erau atât de bogați, dar era bine. răul a apărut când au plecat din casa unde trăia bucuria, iar mama a început să spele rufele pentru conducători. o vedea gârbovită peste căruțul cu care umbla prin circulus și peste căldarea cu apă fierbinte în care își lăsa lacrimile să curgă. în sinea ei credea că fetița nu vede asta, era doar un copil vesel și curios, dar în realitate se prefăcea, voia ca mama să nu mai sufere. voia o dezlegare de durerea care nu mai pleca.

cam așa au trecut anii peste ele, cu lucruri de împrumut și multe tăceri, cu ascunderi, până în ziua când, chiar de-ar fi vrut, nu mai avea cu cine să vorbească, mama a plecat și ea, de data asta anunțat, slăbise și îi secase vlaga, își terminase de plâns toate lacrimile, s-a stins ca un curcubeu de prea mult soare. când a ajuns printre veghetori, la scurtă vreme după înmormântare, s-a gândit că mama își făcuse un plan pe care, după ce-l împlinise, se hotărâse să moară. construim împreună. îi pusese o pâine pe masă, deși sufletul ei era de multă vreme plecat, ca toate amintirile cu ea citind în fotoliul de lângă fereastră în vreme ce totul în jur mirosea a curat și a mâncare, a flori proaspete și a bucurie. pe-atunci nu știa că există oameni care se îmbracă în latex și se simt mulțumiți.

lăsase totul în urmă: o casă în care nu se râdea, o viață în care nu avea prieteni și un mormânt în care dormea singura rudă pe care o avea. la ce să privească în urmă? era candidatul ideal care nu avea ce povesti altora prin pauze și nici pe cine să recunoască în mulțimea de oameni. în stație, veghetorii se roteau de la un post la altul și nu li se spunea pe cine sau ce vor urmări dinainte, dar tot se mai vedea câte un zâmbet pe la pupitre și recunoștea în el dorul, era atât de simplu! sigur că îl purta și ea dar ascuns. pentru toți, kai era un om rece, tăcut, căruia nu-i scăpa nimic, mereu la postul ei și, pe deasupra, de la ea pornise ideea cu jocul ăsta nou care umplea arenele până la refuz. că jocul nu era cu adevărat nou aflase atunci când găsise totul pe fundul sertarului și ce nu se afla acolo, căutase prin biblioteci. nu știa cine se mai gândise la asta, dar nu putea fi rai, omul nu credea în idei și schimbare, doar în arestări. și îi lucea chipul de satisfacție la execuțiile pe care nu le rata niciodată, plutea în el o răutate ca uleiul în apă și se întrebase nu de puține ori ce-ar fi fost capabil să facă dacă ar fi avut puterea. până unde ar fi mers?  pesemne departe, de-aceea și fusese luat de străji într-o zi. aflaseră că fusese executat pentru trădare.

stația veghetorilor continuase să lucreze mai departe, dar fără căpetenie totul o luase razna până în ziua când apăruse președintele. la drept vorbind nici nu îl văzuseră, era acolo și parcă era o hologramă, îi privise pe rând, pe toți și dispăruse. numirea ei a venit mai târziu, într-un plic albastru și fără niciun însemn și ea l-a deschis cu aceeași frică de demult, când a citit vestea despre tata, doar că plicurile acelea erau albe. cum de uitase? a răsuflat adânc, a băut apă din sticla pe care o purta mereu cu ea, s-a ridicat de pe scaun și a urcat în biroul unde era și acum.

și totul pentru că renăscuse în ceilalți pasiunea pentru fotbal. construim împreună? în ea nu mai ardea de multă vreme nimic.

update: pentru luni, 28 iulie, propunerea mea sunt următoarele cuvinte: cutie, anticipare,abandonată, căderea, regularitate, presiune, intrigat, flacoane, tablă, suferința, doldora, epuizat.

spor!