despărțirea

după cum vedea lucrurile, totul se terminase. privea către femeia care îl tulburase și-l subjugase atâta vreme și pentru care nu mai simțea decât o vagă amiciție, un soi de duioșie ca față de o haină pe care, deși veche și abandonată în dulap, nu se îndura s-o arunce, o haină doldora de amintiri ar fi zis ea râzând, doar că acum avea privirea aceea ciudată în spatele căreia mocnea o nouă criză. de când se îmbolnăvise- oare fusese mereu bolnavă și nu văzuse?- trăiau într-o anticipare care îi sleia și se pomenea în toiul unei ședințe prelungite că se întreba care va fi reacția ei, dacă o va găsi liniștită, în fotoliu ori în mijlocul unei furtuni din care se năpustea spre el cu o furie lipsită de orice înțeles. învățase să vadă semnele, un fel de a privi, un gest, cuvintele în spatele cărora se ascundea, felul în care se așeza la masă ori refuza mâncarea, florile din vaza care îi separa, totul devenise un cod care trebuia descifrat cu repeziciunea unui genist chemat să dezamorseze o bombă. medicul îi spusese că va fi mai ușor cu timpul, lui i se părea că ajunsese la fel de epuizat ca și ea și că nici el nu mai era sănătos la cap, unele reacții îi erau străine și nu de puține ori tremura în fața ușii cu frica de ceea ce avea să descopere și nu paharele sparte îl speriau cât acele bucăți mari din ea care se rupeau, se pierdeau pentru totdeauna, deși existau medicamente și rețete și mergeau cu regularitate la doctor, stăteau acolo, pe scaunele incomode, o vedea cum privea în gol și se cutremura de toată lipsa ei de interes, de căderea asta lentă pe care nu o puteau controla și căreia i se abandona cu voluptate în vreme ce puținele ei cuvinte zugrăveau un tablou de durere în care iubirea nu avea nici loc și nici sens, murise.

acum, când se gândea că făcuse tot ce se putea și gata, urma să plece, o făcea după ce recunoscuse că nu mai exista iubire nici în el și că era frânt ca un copac sub furtună. renunțarea la ea, descoperise și asta, fusese ca un râu care sapă lent în piatră, poate că nici nu era atât de puternic, nu era ca o stâncă în calea a orice. și îi venea să plângă.

ea stătea liniștită în fotoliu, îmbrăcase o pijama roz cu flori și niște cuvinte pe care le ascundeau brațele subțiri, împletite într-un gest moale, părea desenată acolo cu blândețe și un calm pe care nu i le mai văzuse de foarte multă vreme. lângă ea, pe măsuță, în locul obișnuitelor flacoane care le colorau existența, stătea o ceașcă de ceai și o cutie cu fursecuri pe care era desenat un iepure alb. o cumpăraseră împreună din Lidl de un paște, pe vremea când ei îi plăceau chestiile astea, cutii de tablă ocupau un întreg dulap din bucătărie și, înainte de boală, le umplea cu dulciuri. înainte de boală, în parfumul ei se simțea mereu o notă de vanilie care îl făcea să zâmbească. nu se știa atât de legat de mirosurile din amintirile lor pe care ea le scosese la iveală ca pe-o ultimă carte acum, când el pleca pentru că suferința  pe care nu i-o ascunsese, îl molipsise și pe el. și își aminti când o ceruse de soție, tabloul era aproape identic.

-pui prea multă presiune– i-a zis- nu pot face asta.

ar fi trebuit să insiste, să fie mai deschis, să pună întrebări, dar era intrigat și rănit. nu ea vorbise prima despre căsătorie? s-a retras și nu a mai deschis subiectul dar ceva se fisurase între ei și iubirea, biet animal domestic abandonat, a plecat. când și-a amintit de ea erau în toiul unei crize, chemase salvarea și oameni albi și străini încercau s-o calmeze, iar el s-a întrebat brusc, privind toate astea, de ce nu mai simte nimic, de ce doar oboseala ca după mult sport stăruia și tot ce își dorea era să se termine și să doarmă. n-a apucat să răspundă pentru că trebuia să aibă grijă de ea.

valizele cu haine și cărți fuseseră trimise cu o seară înainte. avea să locuiască la un prieten până vor decide ce fac cu casa și cu celelalte, o grămadă de lucruri până la urmă. mama ei se învârtea în bucătărie, venise s-o ajute, dar tot credea că internarea era cea mai bună soluție, dar el fusese ferm, se opusese. știa ce însemna schimbarea de mediu pentru ea, trăise destule internări și chiar dacă pleca, tot îi păsa, îi smulsese promisiunea femeii că nu, nu o vor închide într-o cușcă.

nu știa ce să spună, ea nu zâmbea ca o invitație, doar se uita la el. oare își amintea ce vorbiseră seara trecută? își amintea ceva din povestea lor? avea pe undeva, prin mintea ei bolnavă, vreo amintire în care fuseseră fericiți?

-ne mai vedem- se auzi vorbind- o să vin zilele astea, când o să te simți bine, da?

-mă simt bine acum- vocea ei suna plat

-sigur că da! să iei medicamentele, da?

-le iau, știi doar.

-să nu uiți, te rog.

-am alarma.

telefonul la care nu mai ivorbea cu nimeni adică și pe care nu îl vedea pe măsuță acum. telefonul de care fusese dependentă cândva și pe care îl lipise cu greu, era o carcasă goală ca și ea.

-bine, atunci am plecat.

nu i-a răspuns nimeni, mama ei l-a privit din ușa bucătăriei ca pe un străin deși îi spusese că înțelege, că să-și vadă de viață, e tânăr. a ieșit mai împovărat decât credea. prietenul care îl aștepta în mașină a tăcut concentrat la drum, locuia în cealaltă parte a orașului care la ora aceasta era aproape gol. așa se întâmpla mereu vara, străzile deveneau mai largi, mai pustii, se abandonau căldurii.

drumul i s-a părut mai scurt și a descoperit că despărțirea asta era ca o rană care se deschidea tot mai mult cu fiecare respirație și că nimic din toată această anticipare cu care se jucase nu-i era de folos. s-a retras imediat în camera unde îl așteptau lucrurile lui, epuizat și intrigat de ceea ce simțea, nu era o eliberare ci o povară mai mare, ca și cum a fost alungat. a pus mâna pe telefon, a renunțat pentru că nu avea cine să-i răspundă, ea era într-o lume fără comunicare, într-o lume doldora de flacoane și nimic nu avea să-i aline vreodată suferința. știa, ca să poată respira, plecase, toate aceste crize care reveneau cu o regularitate înspăimântătoare îl copleșeau. citise undeva că oamenii care trăiesc mult împreună ajung să semene. oare și ei semănau deja? era valabil și pentru bolile mintale? i-a fost frică să-l întrebe pe doctor.

s-a așezat pe pat și a închis ochii. ploaia, venită de nicăieri, și-a început dansul pe acoperișul de tablă al terasei. se simțea ca o păpușă abandonată într-o cutie de lemn. cufăr, nu cutie- ar fi zis ea râzând. își amintea și asta, felul în care găsea cuvintele potrivite.

pe seară, când a sunat telefonul, era tot în pat. a privit ecranul, a răspuns cu o voce răgușită, a ascultat vocea străină de la celălalt capăt, a închis și a stat o vreme în aceeași muțenie care îl învăluise întreaga zi. prea multă presiune– și-a zis.

la înmormântare, toată lumea s-a simțit obligată să îl consoleze.

update: propunerea de cuvinte pentru 11 august este următoarea: procesor, nenorocit, modulator, nepăsare, luminoase, stavila, motanul, oficială, pudoarea, sălbatic, opționale, trădare. winking spor!

6 thoughts on “despărțirea”

  1. Frumos, foarte frumos, şi trist. (Ca şi la Cita.)
    Poate că duzina de cuvinte are ceva (abandonată, suferinţa) care creează un soi de mesaj subliminal şi inspiră astfel de poveşti. Cine ştie?
    Important e rezultatul, scrierea ta care curge iarăşi lin, ca o melodie fin cizelată.

  2. Mi-a placut foarte mult.
    Evident, stilul imi corespunde, povestea e pe gustul meu!
    Nu stiu, dar in ultima vreme, in jur, tot mai putina lume este entuziasta.
    Aveam o multime de subiecte … dar cand am rascolit prin “arhiva” am realizat ca niciunul nu era vesel. Dar asta e viata! Lucrurile vesele au ajuns lipsite de substanta. Poate suntem mai superficiali??? Om fi devenit mai “seriosi”? Sau, pur si simplu, traim timpuri depresive?
    Cum spune Vero… textul tau curge ca un gand, zic eu .
    Saptamana viitoare plec in vacanta. Voi fi in croaziera asa ca… wifi… mai deloc dar… sa fim sanatosi
    Va pup, va iubesc, va multumesc si… la multa inspiratie!

  3. ooo, ce bine, cita! noi oricum vom avea termen două săptămâni, dacă ai inspirație, 11 august va fi data limită, dacă nu, când poți. kiss
    vacanță minuantă să ai!
    cât despre subiect, călătoresc de ceva vreme cu demonul amiezii, încerc să îl învăț și înțeleg ca martor, așa că e firesc (cred) ca el să se reflecte și în scrierile mele. ba încă l-am și citit din aceste motive. și știu că este ceva ce nu se vindecă.

  4. Am citit-o cu mare curiozitate și nerăbdare. Mi s-a lipit de suflet. Povestea asta e fantastică! Te îmbrățișez, Pisic! happy

Comments are closed.

error: Content is protected !!