iubire și faianță

se simțea dezintegrat la propriu, ca și cum fiecare dintre membrele lui o luaseră la sănătoasa, nu se mai suportau. le și vedea, cele două mâini stângi, așa cum zicea tata că are, privindu-se cu ură, atacându-se una pe cealaltă, degetele cu unghii roase și rupte care se transformau în gheare ce sfâșiau. pe el însuși. era beat? nu, nu putea fi asta, abia ce se trezise.

ridică capul și privi în jur. masa de lemn zgâriată, cu lacul sărit și o urmă mare și albă într-o parte, de când încercase să-și calce singur o cămașă, scaunul pe care nu stătea nimeni pentru că era prea șubred și nu apucase să-l repare, cărțile pline de praf și un pat care ocupa jumătate din cameră și pe care îl știa de recameu, ai lui îl aveau de dinainte să vină el pe lume. tapetul peste care dăduseră zadarnic cu lavabilă se desfăcea pe alocuri, se jupuia ca pielea arsă de soare, aia pe care nu se putea stăpâni s-o apuce pentru că îi plăcea senzația de desprindere. când era copil îl văzuse pe bunicul cum jupuia un iepure din blana căruia îi făcuseră căciulă pe care o purtase pentru că îi ascundea urechile clăpăuge. așa le avea și acum și părul rar, lipit de cap, era un tip anost pe care îl salvau ochii mari, inteligenți și mintea, ar fi zis el, mereu fusese un băiat deștept în ciuda alegerilor pe care le făcuse.

mai întâi că renunțase la facultate. imediat ce căzuse regimul și devenise tot mai limpede că nu ar fi avut ce să facă cu o diplomă de inginer, o iluzie, o chemare pe care el nu o avea, a renunțat la asta și mai apoi la tot ce îl ținea și a plecat. ahmet îi promisese că va fi bine, că vor câștiga mulți bani, dar el nu era pregătit nici pentru viața din lagăr și nici pentru munca fizică grea, slab ca un țâr cum era. când s-a întors acasă frânt, o vreme a băut ca să uite iadul ăla nordic, felul de viață malign care nu i se potrivea. nu își amintea din vremea întoarcerii mare lucru, doar chipul mamei care părea tot mai obosit, îl privea în tăcere și se mișca prin apartamentul lor prea colorat ca și cum se pregătea deja să plece, dar atunci nu văzuse, doar imensa și muta ei dezamăgire pe care o ignora, prea ocupat să-și rupă singur cojile de pe rănile unui vis ratat. în vremea asta ahmet prospera, se întorsese acasă așa cum îi promisese, bogat și însurat cu o fată negricioasă și începuse să se îngrașe ca un aluat cu prea multă drojdie. se apucase de afaceri și nu mai avea timp de vechii prieteni, se pierduseră așa cum o pierduse și pe ea. încă își mai amintea cum îi dăduse înapoi inelul prea mare și îi spusese că nu crede în visul lui, că nu îl va aștepta. și plecase.

se angajase în cele din urmă. tot auzise cum se certau ai lui noaptea, un râu de șoapte îi ajungea pe sub ușile închise și știa că e despre el. ar fi vrut să plece și să nu-i mai vadă dar nu avea unde, habar nu aveau umilința pe care o trăise la cărat de saci de ciment și pulverizare, acum săpa șanțuri pentru țevile de gaz care se tot schimbau prin oraș. așa o și revăzuse pe ea, la o lucrare. purta costum și își lăsase părul mai lung și îi simți parfumul ierbos și văratic și o chemă pe nume. își dori brusc să îi simtă gustul, dar ea nu zâmbise, nici nu părea să se bucure. cât dură lucrarea, o mai văzuse de câteva ori însă n-o mai strigă. se măritase? era fericită?  alegea și ea ca toți ceilalți, alt model de faianță pentru bucătărie? în timpul liber, singur sau cu câte un coleg, se apucase să schimbe faianța prin casele oamenilor. asta îl scutea să dea ochii cu taică-su care îl privea cu un soi de reproș, își vedea de viața care i se potolise, nu mai era în balans, avea un rost. cu vechii tovarăși nu se mai vedea, terminaseră școlile și lucrau care după cum puteau, prin birouri și firme apărute ca ciupercile, își cumpăraseră case și se cocoțau pe scaunele de sus ale noii orânduiri, dar erau buni și banii lor când îi apuca zugrăvitul și schimbatul prin case și nu-i refuza. de ce s-o fi făcut? nu se simțea mai umilit decât fusese în germania.

că mama se îmbolnăvise nu ar fi trebuit să-l mire, semnele de oboseală și de renunțare existaseră și, mai mult decât asta, existase ceva ciudat în privirea ei, cum stătea în ușă înainte de plecarea la cluj. fără cuvinte. ca o străină într-un nor de șoapte, lângă același tată cu aerului lui anost care ținea de geanta roșie ca de o comoară, mama plecase în aerul văratic și mult mai târziu toate gesturile pe care nu le făcuse și le reaminti ca pe o desprindere căreia nu i se împotriviseră niciunul, dar fusese acolo, era atât de tangibilă încât durea. operația trebuia să fie una simplă și nu era nimic malign prin carnea ei, dar nu se mai trezise și el se pomenise nu într-o iluzie ci într-un coșmar în care era cu desăvârșire singur. ca și acum, se simțise dezintegrat, îi plecaseră mâinile din buzunarele unde și le ascunsese, îi venise să urle și era mut, un balans ciudat, ca de cutremur, îi străbătuse trupul deșirat dinspre care venise un miros de pulverizare și de moarte, ceva în el însuși murise atunci. nu se dusese la pomană, refuzase să fie privit cu compătimire, urcase pe munte și se îmbătase, prinsese un miros ierbos din culcușul ca de sălbăticiune în care dormise cu zilele și trăise din mila cabanierului și a turiștilor care se lipseau de câte o conservă la vederea lui. se întorsese după o vreme la țevile lui de gaz și la lumea pe care nu o înțelegea, se însurase cu prima ieșită în cale și devenise tatăl străin al unui copil, continuase să pună faianță pe la alții și să bea ca să uite. nu mai pusese mâna pe o carte vredoată și nici nu le mai cumpăra. trăise așa ani în șir, până când trecuse la centrale.

telefonul sună pe undeva, îl auzea înfundat. în noaptea din urmă nu se dusese acasă, din nou se întrecuse cu băutura și îl durea spinarea, își făcuse culcuș din cartoanele de la centrala pe care o monta în apartamentul gol și străin. nebăgat în seamă, telefonul amuți. se ridică și deschise fereastra. ca în multe alte dăți gândul îi fugi la ea și la mama. măcar pe mama știa unde o găsea, ea se mutase în cartierul nordic unde vilele creșteau peste noapte cu tot cu centrale și faianță, știa asta pentru că o vedea uneori în curtea ei ordonată atunci când se ducea la cimitir. mamei îi plăceau margaretele, și asta își aminti trăngând cu sete din țigară.

4 thoughts on “iubire și faianță”

  1. Cuvintele tale susură în ritm de vrajă – ca de obicei, psi. happy Mereu mă încântă scrierile tale. happy

    În altă ordine de idei, mă tem că, în vremurile noastre, mulţi au poveşti de viaţă asemănătoare. Şi probabil nu doar în vremurile noastre…

  2. prin generațiile noastre, vero, cred că povestea ratării și a alegerilor mai puțin potrivite, este ceva obișnuit. nu cred însă că pentru cei mai tineri este ceva familiar. happy

  3. Să sperăm că sunt şi vor fi mai puţine ratări. Dar, în mai mare sau mai mică măsură, au existat mereu şi vor mai exista. Nimic mai uşor decât să-ţi ratezi viaţa, să nu fii în stare să-ţi revii după o alegere greşită.
    (Avem în bloc un tinerel, stă singur în apartamentul rămas de la bunici. E, ca să zic aşa, om la locul lui când e treaz, dar de obicei e drogat. Apartamentul ăla e cuib de drogaţi, că are şi prieteni, vreo 3-4, care se foiesc toată ziua. Nu ştiu dacă nu şi vând droguri, a venit poliţia pe-aici de vreo 2 ori, o dată au venit mascaţii… Pentru unul care-a picat leşinat în holul blocului a venit şi salvarea.)

Leave a Comment

error: Content is protected !!