discutam ieri seară cu o prietenă că oamenii sunt (nu știu dacă erau, au devenit, dar sigur sunt) superficiali. conectați la rețele și la telefoane, ancorați în imagini și mult mai puțin atenți la cuvinte sau la sufletul din spatele lor, oamenii își fac datoria/norma de reacții, comentează fără să citească și, lucrul care mă deranjează cel mai mult, înșiră urările anume pregătite de rețele cu ocazia zilelor de naștere.
da, probabil că ați ghicit, duminică ar fi fost ziua lui călin așa că, evident, pe peretele lui au curs urări de la mulți ani așa cum se întâmplă mereu cu cei dispăruți și de care nu ne pasă cu adevărat. și nici măcar nu asta m-a deranjat, traian e plecat dintre noi în 2015 și oamenii încă îl mai urează de ziua lui în ciuda faptului că, an de an, conu mishulache le reamintește tuturor că fratele lui nu mai este. revenind la călin, ce m-a uimit, tulburat și enervat a fost un mesaj din două cuvinte: „odihnă plăcută”. cum poți scrie așa ceva cuiva care abia a plecat (prea repete, prea tânăr, prea…) dintre noi? cât de amorțit emoțional să fii să scrii așa ceva? nu știu. dar m-a întristat și iarăși m-a dus cu gândul la faptul că avem mulți prieteni pe rețele, dar avem deloc prieteni cu adevărat.
bunăoară, dacă mă uit în jur, din vechea gașcă ce ne plimbam pe bloguri mulți au renunțat, mulți au dispărut, mulți au tăcut sau au plecat. și e firesc așa. viețile ne grăbesc pe toți, eu însămi m-am retras din toate motivele posibile, alți oameni au venit și au plecat. pe Fb am foarte puțini prieteni comparativ cu alții, dar chiar și așa, sunt și mai puțini cei cu care mai schimb o vorbă. aș renunța la FB de tot, dar mă ține la curent cu bula literară: ce cărți, ce premii, ce lucruri se mai scriu. chiar și așa, sunt mulți dintre cei care, deși suntem „prieteni” au un interes vizibil să reacționez, să spun, să fac ceva deși reciproca nu este valabilă. au nevoie să fie văzuți. și, atunci când le sunt zilele de naștere, am încetat să mai urez. se pot sărbători (cei mai mulți) și fără mine.
pentru că eu nu-s… am plecat după mine însămi, după cuvinte și după o toamnă. iar prietenii, cei puțini și buni, cei care au rămas când eu nu îmi puteam rămâne, știu…
și vă mulțumesc.