avem nevoie de cursuri de scriere creativă? întrebarea aceasta apare la răstimpuri printre cei care scriu pe bloguri, în caiete, foldere sau cărți și părerile sunt -cum altfel- împărțite. și nu doar în micile noastre lumi ci și la case mai mari se vorbește că da sau că nu, bunăoară în cartea lui despre scris (on writing), stephen king vorbește despre uneltele scrisului, despre organizare, perseverență, cititor conștient, despre consecvență pentru ca la final să dedice un pasaj întreg ironizării unei tabere oarecum idilice despre scris în care toată lumea plutește pe aripile inspirației umplând pagini întregi cu scris. ori eu îl bănuiesc adesea că are la bază niște cursuri, niște tips & tricks cu care livrează o carte pe an. și nu cu puține pagini. nu-i vorbă că, în materie de sfaturi despre scris avem o mulțime pornind chiar de la marele cehov (da, e rus și e al naibii de bun, asta este) ”un şef de tren care scrie versuri trăieşte mai bine decît un poet care nu e şef de tren.” asta ca să nu mai zicem că ”e ușor a scrie versuri când nu ai nimic a spune” (pun și autorul deși știți deja că este eminescu).
pentru cei care spun că nu, nu avem nevoie decât de o conexiune la internet, inspirație și muză cumsecade, timp berechet și niște litri de cafea la îndemână eu o să vin să le spun că nu, ”dacă are talent, orice ne-a demonstrat tuturor” zisă de hagi nu e chiar de ajuns. scrisul este o activitate solitară, rutinantă chiar, una în care, dacă nu ești cu adevărat conectat cu vocea aceea interioară, cu simțul acela lăuntric, ne-ai demonstrat că cunoști literele ceea ce și un copil din clasele primare poate. există scriitor care nu a scris niciodată prost? mânuța sus, nu vă cred. fiecare dintre noi avem derapaje și fiecare dintre noi poate la un moment dat să facă varză un personaj, o idee, o scriere prin mici chestiuni, scăpări. poate un dialog lipsit de scop, poate un dialog cu aceeași și aceeași voce deși personajele sunt diferite, poate o descriere în imaginativ a unui loc care în realitate arată cu totul altfel. și, uite cum stăm noi așa și tastăm cu voioșie, gândind că uite, ce muză generoasă am avut și cum ea stă tolănită pe birou și trage la măsea, veghind la capodoperă. e musai capodoperă, am stabilit deja asta. talentul, dacă nu se cultivă se duce în boscheți și moare, asta în varianta optimistă, pentru că mai există și varianta în care- văzută de altfel și chiar publicată- talentul persistă în modelul pașoptist, același pe care nici coana chirița nu l-ar mai folosi dacă s-ar decide să revină printre noi.
pe deasupra, din ce știu și am mai citit eu pe ici, pe colo, modelul de școală americană de scris care își face loc tot mai mult și la noi, produce literatură de calitate, un scris clar și curat pe care îl regăsim chiar și în așa zisa literatură comercială. autori pe care nu îi voi numi produc cărți absolut ireproșabile din punct de vedere tehnic, tocmai ca rezultat al unor cursuri de scriere creativă la care autorul și-a modelat și cizelat scrisul până la punctul la care este capabil să livreze o poveste curată, dinamică, bine ancorată în timp și spațiu, cu personaje credibile. și vă dau un exemplu: karl ove knausgard a declarat că nu ar fi fost capabil să scrie min kamp dacă nu ar fi urmat un curs de scriere creativă (în ciuda faptului că este absolvent de literatură). dacă nu i-ați citit cărțile din serie, vi le recomand, este o scriere dureroasă și grea la care identificarea se face rapid în ciuda faptului că este vorba de cultura norvegiană.
una dintre regulile literaturii contemporane este scrisul curat, fără adverbe și înflorituri inutile (nu sunt împotriva răsucirilor de condei pe care le folosesc cu spor) și chiar și king amintește despre asta în cartea lui. ok, și dacă ai talent cu carul cum faci asta? cum aerisești un text? cum îți dai seama că? din mica mea experiență de autor publicat, în piața de carte românească editorul și redactorul de carte lipsesc de multe ori. poate ai un prieten, poate un cititor conștient care chiar știe să separe aurul de neghină, dar iarăși vin și spun: cu prietenie și cu drag, cu toată inima, nu mă puneți să redactez decât dacă nu vreți să ne mai cunoaștem vreodată. este o linie atât de sensibilă între ”îmi place, dar…” și ”ai scris prost” pe care nu puțină lume o poate conține, nici ca autor (textul este copilul tău mult iubit) și nici ca cititor (nimeni nu are dreptul să intre încălțat cu bocancii plini de noroi într-o scriere). sigur că de-a lungul timpului m-ați mai auzit că poezia este muzicală, perfect rotundă și că hai să nu numim poezie orice versuri cu rimă, dar cam asta este tot ce pot să spun. pe deasupra, unii s-au simțit atacați chiar și numai pentru atât, deși nu mă refeream la ei. n-am eu treabă cu ce/cum scrie nimeni întrebarea este dacă avem sau nu nevoie de cursuri de scriere creativă. ei? avem sau nu?
răspunsul meu este că da, avem nevoie. cursul de scriere creativă nu îți dă talent, nici măcar nu te naști cu el, se produc la un moment dat niște scântei și potențialul creator pe care îl avem toți oamenii se duce în direcția asta, poate faci o facultate de litere și, excelent! vei fi profesor de literatură! dar nu scriitor. 
pentru că diferența dintre un scriitor bun și unul mai puțin bun nu o dă genul literar, cât felul în care își muncește scrisul, ceea ce un curs de acest gen te poate învăța. să auzi vocile care spun povestea, să vezi oamenii despre care scrii, să trăiești cu ei până când îi cunoști pe dinafară, să știi ce să spui și ce să nu spui, să aerisești un text, să folosești o tehnică sau alta știind exact de ce o faci, să tai pagini întregi și să recunoști tu însuți când textul este neverosimil sunt câteva lucruri pe care un curs de scriere creativă ți le poate aduce. chiar și autor bun fiind, părerea mea este că poți și mai ai ceva de învățat. sigur, există o măsură în toate, una ar fi aceea în care din aceste cursuri poți învăța nu să te pui la îndoială ci chiar să renunți dacă atât poți. (philip roth a renunțat la un moment dat la scris, conștient că atât a putut produce și nu este deloc singurul, să nu uităm că kafka s-a considerat atât de mediocru încât a refuzat să publice) și te mai învață ceva aceste cursuri: să citești. să citești conștient.
știu că acest text nu va fi citit de multă lume și nici nu contează asta, pur și simplu am simțit nevoia să îl las aici pentru tine. dacă te gândești să te apuci de scris, o activitate extrem de solitară și de mâncătoare de timp asumă-ți absența din viața celorlalți (vei lipsi mult, nu te amăgi), citește mult, muncește mult, cuvânt cu cuvânt și învață. învață de la ceilalți. o poți face din cărți, știu, dar e mai simplu (și rapid) la un curs de scriere. oferta este atât de generoasă la ora actuală încât îți mai spun doar că editurile mari publică mulți autori români în ultima vreme și dacă nu te afli printre ei, poate e timpul să te întrebi de ce.
câteva idei de cursuri de scriere creativă:
Adlitteram: poate cel mai bun curs de scriere creativă de la noi pe proză scurtă susținut de Florin Iaru și Marius Chivu la sală și Florin Iaru și Cezar Amariei în online. livrează autori care se publică constant la edituri mari.
Redepov cu secțiune de roman sub bagheta lui Simona Antonescu ori de proză scurtă
Adina Rosetti are un curs de scriere creativă pentru cei mici (10-13 ani)
Scoala de scris cu Daniel Zărnescu
Cursul lui Andrei Crăciun sau Iulian Tănase care este tot un curs online
cursul lui Cristian Fulaș sub egida Matca la care se poate participa atât online cât și la sală.
și, nu în ultimul rând, omului căruia în datorez finalizarea primei mâini a romanului (fără energia ei de scris nu m-aș fi ținut atât de legată de poveste) Mona Șimon cu metoda S.I.M.T.
lista rămâne deschisă și dacă mai știți și altele le pot adăuga.
iar la final, te întreb dacă crezi că avem nevoie sau nu de un curs de scriere creativă. și de ce.
îți mulțumesc!
Cred că da, avem nevoie de cursuri de scriere creativă pentru toate motivele enumerate de tine si, poate, pentru altele în plus.❤️
Aș printa ultimele două paragrafe ale acestui articol și mi le-aș lipi în frunte, doar-doar s-o prinde ceva de mine.
Pornesc de la o întrebare oarecum similară cu celebra „ce-a fost mai întâi, oul sau găina”. Ce-a apărut mai întâi, scriitorii de geniu, corifei ai literaturii universale, sau cursurile de scriere creativă? În cazul ăsta se ştie, marii scriitori au apărut primi. A făcut Cehov vreun curs de scriere creativă? O fi făcut Shakespeare vreunul?
Sau poţi să fii pur şi simplu leneş, să nu vrei să storci din tine acel 99% transpiraţie din formula geniului. Caz în care participarea ta la un curs de scriere creativă e doar o irosire a orzului pe gâşte. Cineva se străduieşte să te înveţe, dar ţi-e lene să aplici ce-ai învăţat. Eu una n-o să termin niciodată un roman aplicând o metodă sau alta, atâta vreme cât am mai mult chef să joc Minesweeper şi SpiderSolitaire decât să mă ţin de scris. O să-l termin mai degrabă fără metodă, scriind ce şi cum se revarsă din mine – dacă s-o revărsa vreodată. Nu-mi place nici să scriu pe o anumită temă – e o limitare nedorită, fiindcă s-ar putea să nu simt, în general sau la momentul respectiv, nevoia să spun ceva pe tema aia. Limitările de care am eu nevoie sunt cuvintele impuse şi rima versurilor, fiindcă mă silesc să găsesc metafore; altminteri scriu mai ales fără adverbe, adjective şi înflorituri (utile şi inutile!), probabil tot de lene!
Un om talentat, care are cu adevărat ceva de spus şi ţine să spună acel ceva, o va face fără niciun ajutor din afară, va simţi singur ce şi cum trebuie să facă, va fi învăţat să scrie citind mult şi de la o vârstă fragedă. Şi nici nu va fi tributar vreunui stil, va fi în stare să scrie în stilul lui propriu (pe care tu, psi, îl ai, îl aveai când am început eu să te citesc), ba chiar va fi în stare să inventeze ceva cu totul nou – şi repede adoptat şi aplaudat de alţii – în materie de scris.
Cum zicea cineva pe Facebook (mea culpa, am uitat cine!) cursurile de scriere creativă sunt un soi de cenacluri literare, faci schimb de experienţă cu alţii – dacă simţi nevoia. Şi, dacă ai talent, dacă te-ai născut cu darul de a scrie, probabil vin în ajutor, suplinesc un efort propriu, solitar, pentru care actualul stil galopant de viaţă nu lasă destul timp. Dar dacă talentul lipseşte (şi sunt destui care nu-l au, fapt pentru care nu sunt vinovaţi, s-au născut cu alte talente, pot străluci în alte domenii), toate cursurile de scriere creativă din lume sunt frecţie la picior de lemn.
Se poate întâmpla şi să poţi scrie frumos, dar să nu ai mare lucru de spus, caz în care mai bine faci ca mine, te apuci de tradus.
Ideea pe care o susţin e că, aşa cum nu există boli, ci bolnavi, nu există nici metode de scris, ci scriitori de talent, care scriu aşa cum simt, uneori ignorând cu succes orice stil al predecesorilor.
Poate că e o părere greşită, poate că nici nu sunt în stare s-o susţin cu suficientă claritate şi elocvenţă, dar e a mea şi nu mă dezbar de ea!
Apropo de cenacluri, de părerile altora, unul zice: “hai, că poţi mai mult şi mai bine”, altul, despre acelaşi text: “public cu plăcere mica ta bijuterie literară”: Sau unul spune: “limbajul folosit/numele personajelor strică povestea”, altul: “în limbaj/numele personajelor constă adevăratul farmec al poveştii”.
sunt niște cuvinte doar, dana. ele nu fac nimic altceva decât spun.
vero, întâi au fost școlile grecești și tragedia greacă, întâi au fost oamenii care țineau școli de arte, de filozofie și matematici și da, marii autori i-au studiat pe antici înainte să devină mari. pastișare, citit, studiu aprofundat, cam aceasta era ”școala” plus că marii scriitori erau privilegiați, nu oricine putea citi pe vremea lui will (de unde și controversele legate de identitatea sa nobilă și pseudonimul care ar ascunde faptul că a scrie era cel puțin nepotrivit pentru cineva cu rang).
eu nu spun nicidecum că lipsa talentului poate fi suplinită de cursuri, ce spun este că nu poate fi de-ajuns totdeauna și că, în ce mă privește, nu cred că oricine poate scrie valoros. nu este cazul la tine, tu ai munca de traducător care poate fi o școală în sine pentru că pătrunzi dincolo de înțeles, în sens și stil.
cât despre cursurile acestea, multe nu acceptă pe oricine și nu sunt deloc cenacluri în care curg laudele, chiar cer un minim de stil, de aplecare asupra cuvântului, iar feedback-ul este departe de laudă. nu te publică nimeni după un curs de scriere creativă, nici după trei din câte știu eu, dar poți învăța. că unii nu o fac, deja ține de natura umană, dar ca om care scrie, să nu pui la îndoială ce faci mi se pare trist. și înainte să închei: nu ne naștem cu darul scrisului, este doar o frază frumoasă. potențialul creator este acela pe care îl avem toți, la unii se manifestă, la alții nu, sunt mecanisem psihologice.
Da, psi, dar cine preda în şcolile greceşti? În primele. Dacă nu s-au pogorât zei din cer, primii profesori au fost nişte oameni născuţi cu un har, care au intuit ce şi cum trebuie făcut.
După ce m-am apucat traduceri, m-am amuzat închipuindu-mi cum ar fi fost făcute acolo cu ou şi cu oţel o serie de cărţi cu eticheta best-seller dintre cele pe care le-am primit de tradus.
În anii ’90 m-am băgat într-un cenaclu SF online. Nu curgeau deloc laudele, se lăsa cu critici la sânge şi cu certuri.
Am zis că aceste cursuri de scriere creativă pot suplini lipsa noastră de timp pentru autoperfecţionare. Dar sunt convinsă că un adevărat talent (nu e cazul meu, mai degrabă al tău) simte de la sine ce şi cum trebuie făcut. Unii se nasc cu un simţ al rimei, al ritmului, al muzicalităţii cuvintelor şi frazelor. Nu avem cu toţii potenţial creator din naştere, dar unii chiar îl au, şi nu al tuturor duce către orice domeniu, dacă eşti un pictor talentat nu înseamnă că ai putea fi şi scriitor, sau compozitor, sau strateg etc. Toţi copiii cântă, dar unii, puţini, fără să aibă habar de teoria muzicală, fără să ştie ce e ăla un portativ şi fără să-i fi învăţat cineva cum să-şi controleze vocea şi respiraţia, cântă dumnezeieşte. La fel e şi cu scrisul. Eu aşa am constatat, mai ales de când există blogurile. Şi, cum am mai zis, degeaba scrii frumos dacă nu ai nimic de spus. Mulţi inşiră fraze frumoase debitând platitudini şi inepţii.
Iar eu cu siguranţă n-am talente avocăţeşti, îmi susţin părerile sub formă de varză (pe care mi-e lene s-o reiau şi s-o ordonez).
cei care știau scrisul la început au fost scribii, vero, care erau sclavi, ei doar copiau idei, cuvinte, texte de legi. apoi, scrisul și învățătura în general au fost apanajul celor din temple/biserici, secole de-a rândul. homer, despre care știm că era orb (deși fără certitudine) s-ar fi pierdut ca toate scrierile marilor culturi de dinainte dacă nu ar fi fost ceea ce este numit astăzi, islamul de aur, acei mari școliți musulmani care au reinterpretat și scos în lumină trecutul literar. ca să poți să scrii, trebuie să înveți să scrii literele și chiar și așa, nu este de-ajuns, trebuie să cunoști (instinctiv sau nu) tehnica. mai mult, toată literatura se bazează pe vechile mituri și legende, pe tragedia greacă, în ciuda faptului că anterior ei au mai fost civilizații și culturi astăzi pierdute.
și îți mai dau un exemplu, deși neliterar: hipatia, poate cel mai cunoscut universitar al vremii ei. oricât de isteață ar fi fost, nu ar fi ajuns la acea cunoaștere deplină dacă nu erau școala și tatăl ei, dacă nu erau ușile deschise înaintea ei.
ceea ce numești talentul de a pune în cuvinte se mai poate numi instinct literar (părerea mea) pe care îl ai și îl cizelezi sau nu, sunt perfect de acord cu asta, dar potențialul creativ îl avem toți, formele lui de manifestare nu se limitează la arte și este motorul evoluției omului de la neanderthalian la modern. în fiecare pas pe care l-a făcut omenirea în cunoaștere și evoluție a existat potențial creativ și curiozitate. iar în materie de curiozitate, eu spun că degeaba ai talent dacă nu ești curios, dacă nu vrei să evoluezi, dacă nu perseverezi. doar instinctul literar l-ar fi dus pe hesse de pildă pe același palier cu pierre loti, poate cel mai cunoscut exemplu de scriere comercială a vremii, ori hesse cu influența lui jungiană este mai mult de atât. scriitorii buni își cultivă curiozitatea, părerea mea și vor să se depășească. eu mă bucur că suntem contemporani cu ei și că nu trăim vremurile în care cunoașterea era interzisă femeilor.
și închei cu ceea ce știu de la cursurile literare pe care le-am urmat: nu au absolut nimic din atmosfera de cenaclu, totul este despre teorie literară, stil, mijloace, tehnică, despre a învăța să scrii și să citești conștient. unelte. despre cărțile de geniu ale literaturii care sunt foarte puține în realitatea acestei industrii.
Păi, psi, nu vorbim despre scriere în general, ci despre cea creativă. Normal că trebuie să învăţăm literele, nu ne putem inventa fiecare propriul alfabet, deşi unii ar fi capabili s-o facă.
Iar scribii nu au fost precursori ai scriitorilor, ci ai conţopiştilor. De la ei puteai învăţa caligrafia – dacă aveai stofă de caligraf, că pentru mine, de exemplu, toată caligrafia din şcoală a fost zadarnică, tot urât mi-a rămas scrisul. 
Cred că precursorii scriitorilor au fost mai degrabă povestitori, bărbaţi în stare să-şi delecteze tribul analfabet strâns în jurul focului cu poveştile lor despre vânătoare, despre încăierările cu războinici din alte triburi, poate şi despre dragoste, mame în stare să-şi aline şi să-şi adoarmă copiii înşiruind cuvinte care să sune ca un cântec…
şi dacă profesorul e foarte bun. Iar dacă tu spui că ţie îţi sunt de folos nu pot eu să te contrazic.
Vreau să zic că suntem diferiţi, “reţetele” de succes pentru unii pot fi un fiasco pentru alţii.
Şi nu vorbim nici despre scrierea creativă în general, despre ceea ce se poate (pentru cine are potenţial) învăţa citind scrierile înaintaşilor, ci despre participarea la cursuri ţinute de cineva mai mult sau mai puţin talentat, mai mult sau mai puţin pretenţios cu elevii lui, mai mult sau mai puţin obiectiv. Probabil cursurile astea ajută dacă elevul are, din naştere, ceea ce nu vrei tu să numeşti talent
Dar, uite, dacă tu ai ţine un curs din ăsta, eu m-aş înscrie ca să învăţ să scriu ca tine, însă ne-am osteni amândouă degeaba, tu ca profesoară şi eu ca elevă, pentru că mie îmi lipseşte acel simţ al metaforei pe care îl ai tu, ca şi talentul de a mă afunda în profunzimea sentimentelor descrise. Tu putea să scrii o tragedie care să stoarcă lacrimi, mie nu mi-ar ieşi decât cel mult o comitragedie, o comedie macabră.
Cât despre scrisul conştient… nu pot vorbi în numele altora, dar eu sunt sigură că aş scrie mult mai bine beată sau drogată, dând frâu liber subconştientului. Şi pe bloguri scriu, după părerea mea, mai bine sub pseudonim, când nu ştie chiar toată lumea cine sunt de fapt şi simt mai puţin nevoia să mă controlez.
În fine, aş zice n-are rost să continuăm discuţia asta. Oricum se pare că nu reuşim să ne convingem una pe alta.
Spor şi inspiraţie la scris, psi! Eu te-am citit şi te citesc mereu cu mare plăcere.
Ar fi fost interesant să mai aflăm şi alte păreri, pro sau contra, argumentate sau nu…
păi nici nu cred că încercăm să ne convingem de ceva, vero. este până la urmă o polemică și eu mă bucur că-i așa.
că tot spui, eu cred că poveștile spuse de cântăreți, oratori și ce-or mai fi fost ei, tot pe la scribi au trecut în papirusuri, altminteri s-ar fi pierdut. de fapt, dacă mă gândesc, nici nu putem fi siguri că tragediile antice s-au păstrat decât în formă aproximativă față de cum au fost spuse cândva. dar cine, știe cum a fost de fapt acum mii de ani?
da, ar fi fost foarte interesant, dr locul ăsta este liniștit de mulți ani. și e mai bine așa, mult mai bine. și mie îmi place mult să dezbat pe subiecte care mă preocupă într-un mod argumentat, ceea ce, cu tine, este mereu o reușită. nu e nevoie să fim de acord, asta nu schimbă cu nimic faptul că ne suntem alături de atâția ani. și îți mulțumesc, vero.
ca o concluzie, brânza bună în burduful unui câine nu ajută nici dacă nu scrii și nici dacă mergi la cursuri doar ca să le bifezi și-atât, părerea mea. de-aceea există situații în care cred că cursurile de scriere creativă sunt inutile, degeaba le faci dacă persiști în platitudini sau nu evoluezi spre mai bine.
știu că suntem subiectivi când vine vorba despre ce scriem și cum o facem, dar zău… știu autori publicați cărora le-ar ajuta nițică învățătură, măcar să nu mai trăznească cu adverbele pe unde apucă. nefiind însă treaba mea, stau cuminte în băncuță. nu mai am de multă vreme inocența de odinioară, când chiar credeam că dacă spun părerea mea sinceră, fără să atac persoana, omul se va gândi la cele spuse, va căuta, poate, și altă perspectivă. îți amintești odele noastre în metru antic? ce exercișii faine au fost (ddeși stângace în ce mă privește)!
dacă omul care scrie nu se pune la îndoială (eu o fac mereu) este treaba lui, nu a mea. citesc foarte puține bloguri acum.
Da, toate cursurile, de orice fel, sunt inutile dacă nu-ţi dai silinţa să înveţi sau dacă pur şi simplu nu te ajută capul şi toate eforturile sunt inutile.
Ai dreptate, sunt şi autori publicaţi care scriu de-ţi vine plânsul. Şi mai toţi se supără dacă le atragi atenţia sau, chiar dacă nu se supără, te ignoră, persistând în greşeală. Nu ştiu dacă aşa o fi peste tot sau numai la românii noştri. Dar şi eu am învăţat să-mi ţin gura – în 99% din cazuri, cel puţin. Nici bloguri care să merite citite nu prea mai sunt.
E adevărat şi că nu avem de unde şti ce şi cum a fost cu ani în urmă, facem doar presupuneri, dar pesemne că au existat scribi care au pus pe papirusuri, fiecare după priceperea lui, poveştile şi cântecele auzite. Păcat că timpul le-a măcinat, că macină şi hârtia… Şi “suportul electronic” pe care ne “salvăm” acum scrierile, cântecele, fotografiile, filmele e tot efemer şi pe deasupra mai e nevoie şi de aparatură şi de curent electric ca să ai acces la ceea ce pui la păstrare, pe când scrisul de pe hârtie poate fi citit oricând la lumina soarelui sau la a unei simple lumânări.
Iar polemica are într-adevăr farmecul ei, e mai interesant când părerile nu coincid şi vine fiecare cu altceva.
Nu în ultimul rând, şi eu mă bucur tare mult că ne suntem alături în această aşa-numită lume virtuală, că am avut şansa să ne găsim.
Cred că orice curs (de scriere, de dans, de pictură, de canto, de antreprenoriat etc.) ajută în sensul că îndrumă, şlefuieşte un talent sau o sclipire care există deja. Te învaţă cum să pui în valoare ceva ce ai deja. Cineva care face un curs de dans va putea executa corect paşii de vals, dar fără să aibă în sânge un ceva legat de mişcare, tot ca un dulap se va mişca.
Nu neg că nu se învaţă, ba chiar cred că se învaţă mult şi foarte bine la astfel de cursuri, dar e posibil ca din 5 cursanţi, toţi 5 să scrie corect o poveste, să creioneze bine personajele, să aibă intrigă, să aibă un fir logic. Dar poate doar unul va ieşi în evidenţă cu adevărat, ăla care are cu adevărat înclinaţie spre scris şi care practic se perfecţionează prin asta.
Un cântăreţ, degeaba cântă perfect pe note, atinge nu ştiu ce acută, că vine nea Sandu din capu’ satului care doineşte de te lasă mut şi n-a auzit bietul de portativ niciodată.
Deci ajută mult, cred eu, dar e nevoie de sclipirea “aia” pentru a a avea ce ajuta.
Am vorbit cu cineva despre o carte. Şi mi-a spus aşa: a făcut cursul x. De unde ştii? L-am făcut şi eu şi am recunoscut pas cu pas fiecare capitol în parte, a urmat întocmai tot ce ni s-a spus…
Nu spun că e rău. Deloc. Dar scrisul, cântatul, dansul, picftura… nu sunt doar despre să fie corect (nu gramatical în cazul scrisului) e şi despre a transmite. Ori asta cu emoţia transmisă sau mesaj transmis e şi despre talent.
Tu de exemplu ai din plin. Că te-ai perfecţionat, sigur, ţine de evoluţie. Dar talentul era acolo. Cine n-are… no aia zic.
mulțumesc, potecuță.
și eu cred că talentul este punctul de pornire (curios sau nu cei care sunt acceptați la cursurile mari de scriere au talent, cel puțin eu am avut ocazia să cunosc oameni extrem, extrem de talentați) totuși, nu sunt de acord cu ”șablonarea” scrisului, el trebuie să rămână individual chiar și în urma unui curs a o sută de cursuri-exagerez- în care omul învață nu cum să scrie ori ce să scrie ci partea tehnică pe care unii o au instinctiv doar că nu o știu numi. și de acolo să crească. personal am conștientizat mai mult că nu am un stil minimalist, că îmi place fraza lungă și am învățat, printre altele, să construiesc un dialog veridic, să fiu atentă la vocile personajelor. și să nu mă tem să modific, schimb, rescriu și să pun la îndoială tot.
nu are legătură cu subiectul dar am citit la tine un comentariu la o poezie care tare m-ar fi împins să spun ceva, m-am abținut cu greu. te îmbrățișez cu drag și îți spun aici că ”eu mă ascund, tu ești încă tânăr” este absolut fabulos.
Îţi mulţumesc mult de tot, draga mea! Contează atât de mult ce-mi spui! Te îmbrăţişez!