genunchii roz

-vrei să alergăm împreună? mie mi-e frică de bătrân.

așa a început totul, într-o dimineață ca asta, cu aburi și ceață groasă care se ridica din pământ, doi genunchi roz, rotunzi, lipiți unul de celălalt și o bancă mereu goală când ieșeam din bloc. nu i-am răspuns, la șase dimineața nu am chef de vorbă, dar ei nu-i păsa, era o puștoaică asemeni atâtor altele, învățată să n-o asculte nimeni din jur, adulți obosiți sau prea ocupați ca să mai ia seama la copiii lor care cresc prea repede și te pomenești că, într-o zi, te împiedici de ei prin bucătărie, ei înșiși adulți pe cale să se însoare. ca mine.

ai mei întrebaseră de ce ne grăbim deși, când făcusem pasul și o cerusem de nevastă emoționat, știam că ajunsesem la un soi de cotitură, auzeam clopotele de nuntă, așa e mersul lucrurilor, pasul care îl urma pe celălalt în alergare și nu lipsea decât bucata de hârtie, în rest eram ca toate celelalte cupluri din jur, doi oameni care merg împreună la piață și în vacanță, care plătim rate la bancă și facturi și numai puștoaica nu făcea parte din obișnuit, însă atunci nu știam. și nu-mi păsa.

mult mai târziu aveam să îmi justific lipsa de reacție prin aceea că pregătirile de nuntă mă oboseau. ne străduiam atât pentru o singură zi, pentru câteva ore din care aveam să uităm aproape tot. alegerea perechii potrivite de pantofi, eu gândeam că cei pe care îi aveam erau foarte buni, să găsim bucătarul sau cofetarul, cedasem în fața tortului cu multe etaje care nu putea să lipsească, toate implicau o grămadă de decizii de la care mă sustrăgeam cât puteam, destul că mă ocupasem de dantură, asta din urmă ne costase aproape cât o casă, fusese un calvar de extracții și plombe provizorii, de dureri nocturne și gust de medicamente. omorâsem atâția nervi pe care nici nu știam că-i am și mă pricopsisem cu un zâmbet nefiresc, de porțelan. abia așteptam să se termine totul și mă refugiam în alergare, îmi era dor de ea și de intimitatea care se evaporase de când mama ei se mutase în dormitorul celălalt ca să ne ajute și pereților le crescuseră urechi. urechi mari. râvneam la diminețile de sâmbătă când făceam dragoste ca doi flămânzi și umblam goi prin casă până târziu. îmi lipseau genunchii ei împungându-mi coapsele, sânii rostogoliți înaintea mea și toate acele rotunjimi de care mă îndrăgostisem. viața noastră pusă pe hold și pe care aveam s-o recuperăm după nuntă.

am ocolit vechile garduri vii într-o alergare ușoară, nu avea rost să forțez, traseul meu preferat este pe lângă linie și copaci, acolo unde ziua ies toți cei cu câinii și în zona de case, o porțiune umbrită pe unde liniștea mai stăruia încă, trenurile aveau să apară mai târziu, le auzeam prin fereastra deschisă și deveniseră ceva obișnuit, ciudat cum mă obișnuisem și cu asta, trenul de cluj care trecea pe la șapte și trezea pensionarii eu nu-l mai auzeam.

-mama zice să nu vorbesc cu străinii, da pe tine te știu. ești singurul care aleargă din bloc. ești un om bun? pe mine mă cheamă mara.

habar nu am dacă sunt bun sau nu, fac tot ceea ce mi se cere sau cred că trebuie făcut, nu sar aniversările din calendar, am o casă, un job, urmează să mă însor cu ea, o iubesc și nu am îndoială că-i așa. e o prostie să mă întreb așa ceva, dar n-am apucat să răspund. puștoaica trecuse în viteză la altceva, vorbea și râdea, alerga în ritmul impus de mine, nu se oprea și nu cerea pauze de parcă nu obosea vreodată și nu-mi amintesc dacă o mai văzusem prin parc cu ceilalți copii, dar cred că nu. cumva fragilitatea ei nu se potrivea cu rezistența dacă mă gândesc acum și parcă ieșise din ceață înaintea mea. noroc că nu cred în năluci.

-ne vedem și mâine? sigur, asta numai dacă mă trezesc, știi, uneori nu aud ceasul oricât de mult sună. am camera mea și nu mi-e frică să dorm singură. doar de bătrân.

nu eram atent. prin cap îmi umblau liste, invitații, așezat la mese, lucruri de cumpărat, mă bucuram că pot ieși la alergare, nu voiam să renunț și pentru o vreme nu am fost singur, apăruse ea și colanții ei. doi genunchi roz care mă așteptau dimineața. de ce eu? nu știu.

în camera unde am fost poftit era ca într-o saună de cald în ciuda ferestrei deschise și era întuneric. nu știam de ce mă aduseseră acolo, ce voiau de la mine, dar speram să se termine cât mai repede. mare lucru nici nu știam de fapt.

-doar o discuție de rutină, știți, punem lucrurile cap la cap- l-am auzit pe bărbatul pe care nu-l puteam vedea, era tot o noapte în spatele lămpii care mă lumina- ce știți despre victimă?

dacă mă gândesc bine nu știu mai nimic. privirea plină de reproș a iubitei rămasă în ușă mă ardea pe dinăuntru. nu mă acuzase de ceva, nu din vorbe, doar ochii ei gata să plângă. ce Dumnezeu, doar nu făcusem nimic! și nu sunt nebun!

– mama zice că pot să mă înscriu la maraton, dacă vreau. nici nu contează pe ce loc termini, cât să participi, da nu știu dacă acolo sunt și copii, tu știi?

nu știam. uite că sunt un adult care nu are toate răspunsurile, oare era dezamăgită? nicidecum, trecuse la alt subiect, ceva despre școală și era ciudat că îmi amintesc, că am păstrat în minte toate acele frânturi de monolog, nu fusese conversație, abia dacă apucam să mormăi ceva. dar știu că, preț de o clipă, mi-am imaginat-o la maturitate, o femeie care vorbește mult, care are mereu ceva de spus ca babele cu care mă intersectez când vin acasă și care stau pe bancă toată ziua și-i urmăresc pe cei care au totuși o viață. și am negat perspectiva asta, o vedeam mai isteață de-atât.

cât timp am alergat împreună? probabil toată primăvara. țin minte că, o dată, gardul viu era verde și crescuse sălbatic, încă nu fusese tuns ca acum când totul trebuia să arate ireproșabil pentru nuntă și se oferise cumnatu-meu să îl taie, se pricepea. aveam cumva o foarfecă de grădinărit? nu, nu aveam așa ceva, o adusese el și meșterise toată ziua la garduri sub privirile pensionarilor de pe bănci. le crescuse pipota cum se uitau la mine care căram crengile tăiate la gunoi. și îmi amintesc florile mici, albe ca niște pete.

-și nu v-ați întrebat niciodată ce caută pe stradă un copil la ora aceea?

ba da, m-am întrebat, dar nu este treaba mea cum își educă alți copiii, v-am spus tot ce am avut de spus, o știam de la alergare, îmi ținuse calea și ce-mi păsa? putea să turuie o oră întreagă, nu îmi amintesc decât că se temea foarte tare de cineva, un bătrân. și nu, n-am întrebat-o care, dar sper să fie de folos în anchetă. nici măcar nu eram foarte sigur ce anchetau, murise? pățise ceva?

-dumneata ne crezi proști? cartierul ăsta al vostru e plin de pensionari care mănâncă banii statului, care bătrân?

în clipa aceea am simțit că mă privesc ca pe un vinovat fără să știu ce vină mi se aduce și că viața mea, așa liniștită cum era, risca să o ia la vale. de ce se uitau așa la mine? până la urmă aș fi putut foarte bine să tac, să nu spun că o cunoșteam, doar nu voiau să mă scoată pe mine țap ispășitor pentru că alergam dimineața! în niciun caz! eu aveam treabă, urma să mă însor, brusc îmi doream să mă însor ca și cum era ultimul lucru pe care îl puteam face.

am sărit de pe scaun și m-am dus la fereastră. aveam nevoie de aer și lumina aceea pe care mi-o băgaseră în ochi devenise dureroasă. am respirat, am tras aer în piept cu sete și am tăcut. nu știu de ce mă cred ei vinovat și de ce mă privesc ciudat. pot să plec? am spus tot ce știu.

-desigur, sunteți liber. și vă doresc să aveți o nuntă frumoasă. sâmbăta asta este? – am dat din cap că da.

dimineața era ciudată, lăptoasă și soarele refuza să se arate, mai dormea. o liniște groasă de s-o tai cu cuțitul plutea în jur. sunt singur și astăzi nu ies la alergare așa că îmi fac o cafea și mă bucur de răgaz. curând vor veni ceilalți. nunta. mara a plecat la părinții ei încă de joi și constat că îmi lipsește mai mult decât aș fi crezut. mi-e dor de genunchii ei, de tălpile ei, de coapsele moi și de zâmbetul pe care mi-l dăruiește de câte ori se trezește și mă vede făcând cafeaua. nu știu ce s-a întâmplat cu micuța cu genunchi roz, banca din fața blocului mă privește de multă vreme goală.

 

update, 12 martie: propunerea pentru lunea viitoare (18 martie) este un text cu titlul anotimpuri. ca și cerință tehnică v-aș propune un text în care naratorul să fie unul obiectiv.

cel 12 cuvinte (vă reamintesc că nu sunt impuse) -dar vă propun astăzi niște regionalisme- sunt următoarele: drumeag, porodici, merindar, barabule, vailing, brebenea, chirigiu, coltuc, durduit, gavanoase, jugan, mestecău.