anotimpuri

anotimpurile nu mai existau. o simțea în aerul din jur și în oase, în toate obiectele care îl înconjurau și care deveniseră un soi de capcană fierbinte de unde nu mai avea scăpare, era prea târziu, dar cum să fi știut? toate acele semne le văzuse prea târziu pentru ca funia timpului să mai poată fi ruptă și forțată să curgă iarăși ca înainte, lucru de care, din ce știa el, nimeni nu  mai fusese în stare, nu aflase de o așa ispravă decât din poveștile vechi pe care le purta în gânduri, că s-ar putea face cumva și din codexul așezat pe masă, se apleca asupra lui căutând între slovele lui destrămate un înțeles pentru lumea de-acum și o cale de scăpare. știa că alții știuseră cum se face, nu se îndoia de asta, știa și conținutul cărții pe dinafară ca pe o baladă cântată de menestreli doar că locul acesta uitat de lume în care ajusese fără să mai plece vreodată nu avea nimic din strălucirea de la curte, iar el era un ciudat pe care oamenii îl priveau cu mirare, un erudit a cărui cunoaștere nu le era de prea mare folos nici măcar acum. era o lume simplă în care legile firii duceau viața spre moarte, un sat care creștea ca un animal cu fiecare nouă casă ridicată pe spinarea colbuită a pământului, șiruri de case în care oamenii trăiau, lucrau și dădeau naștere altor oameni care repetau același ciclu cu un soi de bucurie ascunsă în toată rânduiala lor de naștere-viață-moarte care semăna în bună măsură cu anotimpurile, așa își zisese cum se uita la ei în plimbările lungi pe care le făcea și pe care le nota în mintea lui, le completa ca într-un joc al lui, nu pe deplin conștient.

ia uite- își zicea-au terminat casa cea nouă, are să se facă nuntă curând și noua familie se va așeza aici și va crește din cei doi ca o tufă de trandafiri, va rodi în coroană printre păsări și animale care vor umple curtea, vor juca praful cu pașii lor și vor umple aerul de glasuri. dar toate acestea mai târziu, după ce vor fi petrecut unirea celor doi și vor fi povestit întâmplarea care nu seamănă cu nimic din exagerările pe care le cunoaște și nu-i lipsesc cum constată apoi, când lucrurile nu-i mai sunt străine și mirarea nu-l mai străbate, devine unul de-al lor care a adunat mai multă cunoaștere de care se poate totuși lipsi.

la început trebuie să fi fost absența ploilor dintr-o toamnă caldă în care pământul rodise peste măsură de li se umpleau cămările și hambarele de bucate cu o ușurință de care nu mai știuseră vreodată și era ceva vrăjit în aurul acela tomnatic și în lumina care curgea peste respirația satului rotund ca un pântec de mamă, era ceva neasemuit de frumos, ca mirosul de pâine caldă pentru un flămând și funia timpului se lungea dinaintea lor leneșă, nimeni nu luase seama la ea, prea ocupați cu culesul. primele zăpezi au dat soarelui o consistență palidă, un înveliș tulbure de gheață îi despărțea de căldura lui, descoperise vechiul codex și nici atunci nu s-a tulburat căci, bucuros ca un copil de-o poznă nouă, își trecea zilele printre slovele săpate în lemnul subțire, care cu greu se mai ghiceau, s-a cufundat în plăcerea acestei munci din alte vremuri și s-a trezit abia când iarna se înstăpânise cumplită, ningea fără oprire și totul era alb și înghețat. un blestem stătea peste case și suflete, iar din casele mici doar morții mai ieșeau, aruncați noaptea în albul care mistuia mai departe, devenise mormânt. pe-atunci se înstăpânise lângă sobă un motan cu ochi de cupru care îl privea nepăsător atunci când nu dormea și se învățase cu tovărășia lui. își dădu seama de asta atunci când lipsi câteva zile și se îngrijorase de soarta lui ca de-a unei rude. ce-i păsa? făcu totuși, cu ultimele puteri, un foc zdravăn pentru tovarășul care nu catadicsi să se uite la el, măcar că nu ceruse mâncare și cine știe din ce trăia, chiar și proviziile erau pe terminate de-acum.

iarna plecă brusc, dintr-o dată, lăsând în urma ei bălți și noroaie, ca o mireasă care s-a răzgândit și nu-i mai trebuie de niciunele pentru că mirele i se pare urât ca toate semnele morților pe care nu le îngropaseră și nici pământul nu le voia. primăvara fu scurtă și lipsită de veselie ca și oamenii care umblau cu speranța că vor putea rezista cumva până la noua recoltă, iar când vara dădu peste ei le nărui și asta. trăiau de-acum într-o vară continuă, într-un cuptor care transforma totul în praf galben, la mila unui timp care curgea mai apăsător, trăiau și se hrăneau cu praf, respirau arșiță și i se păru că repetau la nesfârșit aceeași zi, cea din urmă. în vremea asta stăruia să deschidă codexul, era sigur că acolo se afla rspunsul și că funia timpului putea fi întregită, se întorcea la slovele care nu îl trădaseră niciodată, iar motanul îl privea printre gene, nu cerea de mâncare, nici nu prea avea ce să-i dea, cămările se lungiseră de goale ce erau și rareori mai apărea în drum careva cu împărțeala pe care o hotârâseră demult și cei care plecau prin pădure de cele mai mutle ori nu se întorceau.

strigătul i se păru o iluzie, dar atunci când se repetă, ridică ochii obosiți și ascultă cu atenție. ajunsese la un pasaj pe care nu și-l amintea și cuvintele fără noimă îi stârniseră o emoție puternică. strigătul, un glas de femeie, se auzi iarăși, suna ca o chemare adresată lui și motanul clipi în loc a mirare din zdrențele pe care stătea. curiozitatea și nu altceva îl ridică de la masă și apăru ca un moșneag în prag. soarele în forță să închidă ochii, dar tot o văzu pe femeia în negru care stătea dreaptă în colb și rânjea. rochia proaspătă și chipul neted nu trădau semne de lipsuri și griji, lucea de săntate și curățenie, ceea ce nu se putea spune despre el, în mâinile ei mici, cu podoabe, ținea ceva care aducea cu codexul timpului și cu frânghia vieții ruptă. cum era posibil? ghicindu-i mirarea, femeia începu să râdă aspru, sfidător și el ridică mâna ca și cum l-ar fi lovit cu un bici. și-atunci motanul țâșni spre femeie ca atunci când vâna șoareci, scuipând furios. femeia nu se opri din râs dar bătu în retragere, se topi în arșiță lăsând în colb doar o urmă de pași mărunți.

începu să plouă. vara se terminase, o alungase un motan cu coadă zgribulită. funia timpului începu să toarcă din nou.

update: tema pentru luni, 25 martie. o poveste cu titlul ”Mirosul….” iar cuvintele pe care vi le propun sunt următoarele: bătrână, clopotar, inorog, clepsidră, marasm, întunecime, tulburare, cenușiu, eunuc, ventriloc, căpăstru, mâncărime.