sunt locuri în care soarele…

sunt locuri în care soarele… te iubește.
au trecut pe-acolo zei și se-nalță
chiparoși ca niște săgeți,
atât de verzi în lumină, zâmbindu-ți regește.

sunt locuri în care soarele… te iubește.
uneori acasă, sub prundișul adunat de apele anilor,
pe sub candide stele
atât de palide în noaptea care șoptește.

sunt locuri în care soarele … te iubește.
uneori mai departe, pe unde cuvântul
și vântul se-ngeamănă blând,
ca într-o armonie care sclipește.

sunt locuri în care soarele… te iubește.
poate că și tu?

sunt mulți ani de când m-am îndrăgostit de un hibiscus la milies și sunt mulți ani de când m-am îndrăgostit de roua mării cu mirosul ei inconfundabil. și sunt locuri pe care le port în suflet cu recunoștință și cu bucurie că m-au îngăduit, călător însetat de frumos. la napflio sau micenae, în sivota sau ioanina, în grevena -unde am auzit pentru prima dată graiul vlahilor- ori pe pietrele arse de soare ale meteorelor, pe olimp sau prin satele pline de liniște ale muntelui unde doarme centaurul, pe plajele sărutate de apele verzi ale mării ionice, sau cele albastre ale inconfundabilei mări egee, în necromanteion sau delphi, în micul tolo sau gălăgiosul salonic, la termopile sau dincolo de albul aspru al atenei am fost și rămân… o pisică hoinară a greciei, psipsina.

și-am să mă întorc mereu. și-am să caut mereu frumosul în rebetika și-n soarele care iubește grecia, în dulcele grai care îți șoptește atât de magic ”efcharisto” pentru că da, sunt locuril în care soarele te iubește. și, cumva, le iubești și tu. pentru că poți. și pentru că așa reacționează sufletul în fața măreției.