și atunci ni se umbriseră genele a despărțire,
în ziua aceea de albastru și de rotund,
pe când încăpeau în palmele mele
toate razele soarelui, toate stelele
numai eu spuneam că nu, pe jumătate întoarsă,
pe jumătate albită la încheieturile nopții,
pe când soarele privea leneș, agale
și nouă ni se umbriseră genele a trăire.
și atunci ni se umbriseră genele de prea multă rouă
de prea mult cuvânt, de prea multă mirare,
coboram pe sub castelele de nisip ale verii
și n-aș fi vrut să te-aud fluierând cu candoare
ca și cum totul îți era egal și perfect,
ca și cum viața însăși lucea și râdea,
păreai fericit dar sub armură se ghiceau rănile
și atunci ni se umbriseră genele a murire.
tropoteau între noi cuvinte ca niște oglinzi,
cioburi de smoală pe care le numeam perle
nu trăisem de-ajuns, nu privisem destul
și atunci ni se umbriseră genele. despărțire
o răscruce nătângă, un pas inutil,
dintr-o dată o altă culoare,
mâini prelungind agonia, zvâcnind
și o mie de umbre pe gene.
Atât de mult mi-a plăcut, că nu ştiu ce-aş putea spune. O citesc şi recitesc şi tac. Să mă ierţi, te rog!
Faina tare, analogia contrariilor !
Weekend de vis în…Paradis, draga psi !
așișderea, iosif!
Minunat text!
Salutari cu drag din… Romania!
Deocamdata cu o criza de lumbago dar cu sperante in ridicarea din pat!
we placut
sănătate multă cita, draga mea! și bine ai revenit pe meleagurile noastre! te îmbrățișez!
Chiar nu îmi găsesc cuvinte sa mai spun ceva!
să-i zicem intuiție, gânduri?
poezia s-a născut ca o intuișie a unei eminente despărțiri. una pe care o bănui de vreo doi ani. și o accept. și mi-o asum. 