apoi se făcea că ne așezam rotund,
dinspre marginea clipei,
încă te visam.
îmi bătea inima tare, tare
ca aripile unei păsări captive
și șopteam,
deseori șopteam ca pentru mine:
– mă rog să-ți fie bine.
zilele treceau incert și sălbatic,
colorate în arșița verii,
la tine mai cald, mai aprig,
la mine umbrit
de perdeaua de lacrimi
și mi se făcea un dor nespus
de o clipă,
de rotunda mea clipă
în care nu-ți spusesem de-ajuns
ceea ce știu că știi.
apoi ne așezam rotund,
rotund și departe,
desfăceam zilele ca pe frunze,
cântam.
și între noi, ce mirare,
o singură ceașcă cu desenul rotund,
pe alocuri ciobit de mirare,
de opreliști,
de vânt.
-știi? uneori mi-e așa de dor,
ca de-o mirare,
ca de o întâmplare
și șoptesc ca pentru mine:
– să fii bine!
în inima mea ești acasă.
Nu mă întreba de ce dar m-ai făcut să plâng.
nu te întreb, potecuță, dar pot să te îmbrățișez tare, tare?
“rotund” si sferic…
Si uite asa citind sufletul s-a mai linistit putin din zbaterea de zi cu zi, multumesc!
Rotund îmi amintești de Nichita. Știi cât de adânc curge poezia ta?
cu plăcere, carmen.
și bun venit pe-aici, prin liniștea mea.
em, poate pare o lipsă de modestie, dar chiar știu.
he, he, iosif. iar deschizi profunzimi?
Asa e ! Sunt un iubitor explorator al extremelor,în toate cele patru dimensiuni ale existentei.
Nu comentez aici prea des, dar ştii că-mi place tot ce scrii.
știu, vero și mulțumesc. cum știi, nici eu nu prea mai comentez, dar citesc la prieteni.
ieri am citit dosarele dresden. tare îmi place și seria asta!