o poveste obişnuită (2)

– să îl alegem pe ăsta, carlo!- zise femeia privind şirul de bărbaţi flămânzi care îşi ofereau braţele, munca, pentru o bucată de pâine şi un zâmbet îi linse privirea umbrită de genele lungi, false, în vreme de bărbatul numit carlo îşi aţinti la rândul său ochii mici, înecaţi de grăsime, spre omul indicat, cântărindu-l o vreme ca pe un animal.

urmă schimbul de replici obişnuit: de unde eşti? ce ştii să faci? la care tânărul răspunse scurt, privind în jos, ajutat de un albanez pirpiriu care se descurca mai bine cu limba italiană. în tot acest timp femeia îl privea dintre pernele moi ale automobilului, prefăcându-se absentă, dar cu toate simţurile ascuţite, la pândă, ca şi cum s-ar fi pregătit să îl atace.

carlo, greoi ca toţi supraponderalii, se lăsă la rândul său pe spate, sorbindu-şi tacticos băutura şi după o clipă de cumpănire conchise plictisit: – bine, îl luăm! sper să facă treabă bună, să nu păţim ca data trecută pentru că nu am bani de aruncat pe fereastră!

dona luisa clipi rimelat satisfăcută, privindu-şi manichiura impecabilă, în vreme ce geamul autoturismului se închidea şi maşina demară grăbită.

aşa începuse totul, cândva demult, parcă într-o altă viaţă, cu o alegere- capriciu a unei femei ca o fiară cu dinţi ascuţiţi, tulburător frumoasă şi în acelaşi timp periculoasă. aventura italiană cu miros de sânge, rămasă de-acum pentru el un coşmar adânc înfipt în carne, pe care nu îl va putea şterge niciodată.  îşi plătise crima după legile oamenilor, cu ani grei şi lungi de temniţă, dar noaptea aceea în care omorâse ca să se salveze pe sine de matahala aceea îmibată de alcool îi rămăsese pe suflet ca o piatră grea şi alături de ea, un alt pietroi, acest început, această zi nefastă în care o femeie îl voise pe el dintre toţi ceilalţi, toată gloata aceea păcălită de mirosul banilor la care nu aveau să ajungă de fapt niciodată.

alături de el, maria adormise ghemuită, somn chinuit de femeie uscată, cu oase de pasăre, jefuită de zâmbet, de tinereţea ei şi de orice speranţă, simţindu-l încă cum se zbate în altă lume, aşa cum şi era de fapt, căci sufletul lui mai bântuia pe colina aceea încărcată de măslini şi portocali, în vârful căreia, pe terasa largă, dona luisa, pe jumătate ameţită, pe jumătate goală, îl întrebase o dată unde este casa lui.

– este departe, dona, tare departe!- şi închisese ochii, nu ca să n-o mai vadă, ci pentru că foamea îi amesteca gândurile cu lacrimile.

pe partea cealaltă a nopţii, un automobil opri în faţa vilei scăldată în lumina lunii. dona luisa coborâ încet, împleticindu-se pe tocurile înalte şi zornăindu-şi brăţările scumpe. îmbătrânise şi ea, anii nu se opriseră în poarta casei, dar păstra încă acea privire de animal flămând, mereu nemulţumit şi coama roşie, proaspăt coafată, luci în bătaia vântului.

un tânăr sumar îmbrăcat îi deschise uşa şi o ajută să urce treptele. undeva, într-un colţ de gând auzi şi ea aceleaşi cuvinte, ca într-un vis: “tare departe, dona” şi un fir de gheaţă îi atinse spatele bronzat, deloc acoperit de rochia scumpă, roşie, care îi fusese atât de admirată şi deopotrivă invidiată la recepţia din această seară.

va urma