despre oameni şi poveştile lor

ea trecuse dincolo

ea trecuse dincolo

ea trecuse dincolo. o știuse din prima clipă, de la întâiul pas care despărțise ziua de noapte și fiece zâmbet de dinainte, de toate cele care îi urmaseră, deși ar fi putut să fie altfel, căci nimeni nu i-ar fi putut spune ce urma să găsească acolo ori cum are să fie.

ea trecuse dincolo. își auzea fiecare respirație și, parcă, deși credea că este mai mult o închipuire, își auzea mușchii cum se întindeau la fiecare gest, îi ghicea acolo, sub pielea întinsă și  moale, ca pe niște sălbăticiuni domolite de ceva de dincolo de voință. un pas, încă un pas, o respirație și încă una, prin frunzișul acela mut și încremenit al lumii de dincolo, o lume în care ea era un intrus, un hoț de noapte, o inexistență. și era ea însăși, pe deplin, pentru întâia oară.

ea trecuse dincolo. încă un zâmbet la vederea decorului căruia această aparentă încremenire nu-i știrbise cu nimic frumusețea, iar ea știa, era ceva intens și extrem de lăuntric în această certitudine, că dincolo de tăcerea aceasta a lui dincolo, o pândea însăși viața cu ochii ei de lumină sau de foc, viața îmbrăcând toate formele posibile, unele chiar greu de închipuit, dar în esență aceeași viață care o mâna și pe ea înainte.

magii îi spuseseră ceea ce ea știuse de multă vreme. ceilalți o priviseră întoteauna ciudat și rece, de parcă purta în suflet blestemul nopții și-al însingurării, însă ea se apărase mereu cu tăcerea ei mare, rotundă, care îi ardea în ochii pe jumătate închiși, aidoma focurilor sacre. ochi de furtună, ochi de dincolo, ca aceia care o priveau acum pe ascuns, curioși și temători. așa cum ar fi privit și ea, până la urmă.

tăcerea și zâmbetul îi fuseseră scut în fața oricui, o înveliseră cu acea pătură nevăzută, mare și grea, asemeni îmbrățișărilor unei mame, numai că și asta era doar o închipuire de-a ei, știa. în realitate, nici nu-și mai amintea cine îi era mamă, dacă avea vreuna ca toți ceilalți ori dacă fusese ținută vreodată în brațe calde, legănată și ocrotită cu iubirea pe care mamele o dăruiesc pruncilor (ori lor însele, asta era o observație pe care prefera s-o țină pentru ea de când urmărise cu jind la femeile cu pruncii lor). amintirile ei de demult fuseseră șterse, rupte din cotorul care ține legate zilele, ca și cum nu i-ar fi aparținut, de parcă le furase cuiva.

se învățase până la urmă așa, oarecum infirmă și cel puțin sălbatică, însingurată la modul crâncen și diferită de puținii oameni care îi vorbeau: preoții, magii, perceptorul, slugile care îi dădeau de pomană. iar acum că trecuse dincolo, i se lățise pe chipul rotund și curat un zâmbet nou. era ultimul.

sursa foto:salome

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

12 thoughts on “ea trecuse dincolo

  1. De-ar fi întotdeauna trecerea aşa simplă, frumoasă, zburînd… ca în animaţia de sus… şi ca-n povestea ta…

  2. Bineînţeles că nu e. Totul e aparenţă. De multe ori cele mai simple lucruri sînt de fapt foarte complicate.
    Dar mai e şi invers. Uneori.

  3. Cred că trecerile sunt diferite, de la suflet la suflet. Acesta a fost unul ales de a trecut, dincolo, zâmbind și în pași de dans. Plutind…

  4. poate că da, potecuță, poate că nu. ce mă uimește pe mine în scrierea asta este puterea subconștientului, felul în care am simțit și am scris ceva înainte să aflu. m-a cam zgâlțâit puțin, recunosc.

  5. Moartea nu este absoluta si irevocabila. De fapt nu exista moarte ! Doar existenta, viata, este irevocabila, iar prin iubire neconditionata, sacrificatoare, fara prejudecati, orice om nascut pe Terra are capacitatea de a depasi pragul timpului si spatiului perceptiei simturilor primare limitate, eliberîndu-si constiinta de prejudecatile mostenirii genetice, gândind cu inima plina de iubirea absoluta, prin credinta în Întelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul Vietii, din care S-a nascut Fiul omului Hristos, omorât în trup si înviat în Spirit, si care de doua milenii ne vorbeste despre Calea spre Adevarul eliberator de sinele egoist pamântesc, spre o noua Viata cereasca, o noua paradigma a perceptiei supraconstiente elevata de metamorfoza (re)nasterii gândirii absolute “din apa si Duh” prin care sinele egoist este “rastignit” din iubire absoluta, pentru toti cei 7 miliarde de pamânteni existenti pe Terra actualmente.
    O noapte sublima, draga psi !

  6. iosif, fiecare cu părerea lui. și cu prorpiul adevăr. eu așa zic, de la nivelul meu de cunoaștere. să ai o săptămână a patimilor liniștită.

  7. Eu nu mai “patimesc” ci (com)patimesc, pe cei ce nu cunosc adevarul unic, absolut… patimind . happy
    O saptamâna fericita si împlinita draga psi.

  8. nu ai cum să compătimești pe cineva, iosif, al cărui adevăr nu converge cu al tău, decât dacă încerci să te apropii de adevărul lui, cu empatie și acceptare. ceea ce contravine intransigenței educaționale și naturii umane, părerea mea. pentru că suntem construiți și educați ca și cum am ține în palme adevărul unic și nu o biată perspectivă, născută din ce-am trăit, cum am trăit, unde am trăit, etc.
    în plus, compătimirea, după mine, e un soi de milă superioară. eu mă cam feresc de ea.
    săptămână cu înțelepciune, empatie și iubire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *