concursuri, locuri din sufletul pisicii

un pisic în stambul (8) – promisiune

atunci când priveşti către frumos, atunci când baţi cu piciorul locurile pline de urmele trecutului, timpul pare totdeauna de neajuns. ultima dimineaţă în istanbul ne-a găsit miraţi de trecerea lui, dar cu siguranţă mai bogaţi în amintiri, comorile pe care nu ni le poate lua nimeni. cuvintele pe care le iubesc atât de mult şi care au făcut posibil acest drum mi se risipesc şi ştiu că îmi va fi dor şi că voi găsi o cale să revin şi să descopăr tot ceea ce nu am văzut încă: palatul dolmabahce, turnul lui Christos, insula prinţului şi câte şi mai câte. ştiu că voi ajunge cândva la konya, locul unde dervişii se rotesc doar o dată pe an şi că voi revedea mereu cu drag această lume abia descoperită.  că pe urmele lui mevlana rumi voi rosti şi eu cândva: ” eram zăpadă, tu m-ai topit. solul m-a băut. ceaţă a spiritului meu, eu mă înalţ din nou spre soare.” – cuvinte scrise acum opt sute de ani.

pescăruşi ultima zi1 portocale şi rodii în aeroport

ultima dimineaţă ne găseşte cu ochii la bagajul în care am închis tot ceea ce ne-a însoţit pe acest drum: o hartă, două suflete, câteva lucruri de toaletă.  o vacanţă de dincolo de iarnă. de la fereastra restaurantului în care ne sorbim cafeaua, doi pescăruşi ne privesc miraţi şi ne îngăduie să le facem fotografii. ieşim apoi pentru ultima oară pe străzile ce ne-au devenit familiare, privind cum se trezesc magazinele, cum se aşează în vitrine tăvile ademenitoare şi toate acele mărunţişuri care atrag privirile, suveniruri, ceramică, haine, iluzii. în micul magazin de ceramică  în care nu mi-am îngăduit să fac fotografii, atât de tainic fiindu-mi ceea ce văzusem, tânărul smead îşi pregăteşte peniţele pentru o nouă zi. contra cost, în câteva clipe el desenează pentru turişti tunghra propriilor lor nume pe farfurii, ceşti, bucăţi de papirus, în vreme ce, pe tâmplele lui, gândurile sunt ca nişte nori de lumină. scriere veche şi uitată acum, a cărei aurire mai străjuie tot ce am văzut în aceste zile.  în celălalt magazin doi tineri agaţă lămpile de sticlă colorată, puţin mai încolo cineva spală gresia albă. turiştii încep să apară.

urcăm la moscheea lui beyazit, cel numit fulgerul, distrusă de cutremure şi de ani şi la care se vede mâna lui mimar sinan, marele arhitect şi-a pus amprenta atunci când s-au efectuat reparaţii. din păcate nu putem intra aici pentru că şi acum, ca în multe alte locuri istorice, se repară, aşa că ne mulţumim să o privim de afară. lângă ea, pe poarta imensă şi aurită a universităţii, tinerii intră grăbiţi în vreme ce, la doar câţiva paşi mai încolo, copilaşi abia mergând hrănesc porumbei sub privirile mamelor prinse în vălurile lor. ne aşezăm pe o bancă şi privim oamenii care trec, majoritatea localnici, tinerii cu capetele lor acoperite şi hainele lungi şi albe, fetele ciripind din baticurile lor colorate, vânzătorii de la mesele lor înşirate mai încolo, viaţa. aproape de noi o pereche aşteaptă cu ochii la marea poartă. văd chipurile lor, hainele de culoare închisă dar mai cu seamă mâinile adunate, frângerea lor trădând emoţia.  după câteva minute bune, un tânăr smead, cu o urmă de barbă se apropie de ei. îşi strâng mâinile cald, apoi se ating tâmplă de tâmplă, un salut ce închide în el dor şi afecţiune. eu zâmbesc cerului alb, vântului devenit puţin mai rece, lumii.

ne întoarcem pentru ultima oară în sultanahmet, trecând prin bazar, rătăcindu-ne deliberat pe străduţele lui. salutăm fântâna, hagia, moscheea lui ahmet. sunt ultimele fotografii, ultimele priviri curgând printre oameni, gust de ceai cald şi ultimul ekmekarasi. şi de el îmi va fi dor.

la ora stabilită maşina ne va duce la aeroportul în care oamenii de toate naţiile pleacă ducând cu ei, ca şi noi, o bucată din acest colţ de lume. orele aşteptării vor trece greu în aeroportul imens, plin de lumină, aşa că îmi iau frumos cartea pusă la îndemână şi o termin de citit, la timp pentru îmbarcarea pentru care trebuie să străbatem cale lungă. avionul nostru, abia sosit de la bucureşti nu este plin, puţini oamenii se întorc acasă, după chipuri nu pare nimeni străin dornic să ne viziteze.

văzută de sus, capitala noastră are un aer sărman, aşa cum stă ea slab luminată. dincolo de sticlele mari ale uşilor, iarna ne aşteaptă ca un căţel credincios. ne întoarcem din altă lume, din alt anotimp, în vreme ce tristeţea mă muşcă de umăr.

epilog

mi-am dorit să ajung la istanbul pe vremea când, copilă fiind, citeam cu nesaţ scrierile care îl numeau loc de plimbare, constantinopol. mi l-am dorit ca loc atins pe harta sufletului încă din vara trecută şi l-am auzit deseori rostit de oamenii din jurul meu. mi-a fost dat premiu de propriile mele cuvinte, cele care ştiu să spună, încrustare, ceea ce eu tac adesea. am fost pentru prima oară în istanbul şi ştiu că mă voi întoarce acolo pentru a regăsi iar şi iar cântecul acela miraculos al sufletului, născut din frumos. mi-am însoţit bucuria cu omul meu drag, cel care mi-a promis cândva că vom ajunge aici şi căruia i-am împlinit eu această promisiune cu cuvintele mele, cele pentru care iau din timpul lui.

reîntorşi acasă am gustat bucuria altor daruri, venite tot din cuvânt: cartea de la tudor, tricoul de la pato, flaconul de 12 plante. şi mi s-a părut firesc să împart cu voi cele trăite, aceste poveşti de la stambul, chiar dacă am făcut-o în felul meu. ştiu că v-am cerut timp şi vă mulţumesc pentru însoţire.

şi se cuvinte să mulţumesc celor care au adus propriile lor cărămizi la acest vis al meu: kanal d sponsorul concursului şi reamintesc cu drag că cei care s-au ocupat de întreaga organizare a excursiei sunt europa travel şi domnul marius cârlan.

celelalte poveşti ale pisicului în stambul le puteţi citi aici:

decolarea,

în sultanahmet,

turul oraşului,

topkapî,

marele bazar

de la catedrală la mirodenii

liniştea moscheei.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

23 thoughts on “un pisic în stambul (8) – promisiune

  1. tare frumos periplu. acum nu ştiu cum m-aş comporta dar atunci (prin 1992), am fost uluit de luminile podului, de uriaşele cantităţi de aur din bazar, de varietatea mărfurilor, de forfotă, de gustul şi aromele mîncărurilor şi ceaiurilor, de tot de tot de tot. După cenuşiul românesc, vedeam şi noi în sfîrşit, altceva!

  2. stambulul este la fel de spectaculos şi astăzi, tibi. să fii sigur de asta. dacă vă bate gândul de o escapadă, eu ţi-aş recomanda un circuit mai larg: cappadocia cu oraşele ei subterane, refugiu al creştinilor, pamukkale, anatolia şi un scurt popas la istanbul, apoi coasta vestică a turciei, cea atât de grecească: troia, efes (templul lui artemis dar şi casa Maicii Domnului), castelul templierilor de la bodrum şi izmir. mai avem şi noi multe de văzut pe acolo, o, da!

  3. Dupa un asemenea jurnal de calatorie, un reportaj scris cu suflet si cu informatie cat mai detaliata, cum sa nu te duci cu drag la Istanbul? Dupa cum simt eu, calatoria aceasta, abia v-a deschis gustu de a descoperi Orientul. happy

  4. gabriela, reportajul a fost scris cu sufletul. ştiam, dar acum am şi certitudinea, că istanbul nu este o destinaţie de cumpărat aur, şosete şi tricouri la bax şi de vândut rulmenţi. iar ca pasionată de parfum şi în special cel arab, turcia a fost pentru mine întotdeauna un vis care se cerea împlinit. dincolo de ea este, aşa cum spui, orientul celor 1000 de mirosuri. happy

  5. din fericire eu n-am fost cu rulmenţi şi n-am revenit pe un săpun! winking acum serios, rata, istanbulul de shopping eu una, de vizitat e cu totul altceva… şi e superb!

  6. sfarsitul povestii, epilogul, este cel care incununeaza superb aceasta calatorie a ta. in ultima vreme rascolesc asiduu printre vise pierdute, citesc despre vise regasite si implinite, despre importanta de a le avea mai mult decat de a le implini. daca le ai se si implinesc. incep sa inteleg.
    si inteleg si sentimentul intoarcerii… prea bine din pacate. azi e una din zilele in care simt nevoia sa evadez , in care ma visez pe alte meleaguri. iti multumesc ca mi ai oferit ocazia! te am insotit cu drag si cu bucurie.

  7. Am inceput cu finalul. Destul cat sa ma cutremur. Cred ca undeva sus cineva ( sau Cineva) ma aduce dupa zeci de bloguri pe care le rasfoiesc in cautarea a nu stiu ce, ma aduce ca la un premiu meritat, catre un colt de suflet de care simt ca ma lipesc dupa cateva articole. Si raman, ca am fost mereu credincioasa in primul rand mie, ca sa pot fi apoi a altuia. Iar la tine, Psi, ma simt bine. Ma simt acasa.

    “mi-a fost dat premiu de propriile mele cuvinte, cele care ştiu să spună, încrustare, ceea ce eu tac adesea. am fost pentru prima oară în istanbul şi ştiu că mă voi întoarce acolo pentru a regăsi iar şi iar cântecul acela miraculos al sufletului, născut din frumos. mi-am însoţit bucuria cu omul meu drag, cel care mi-a promis cândva că vom ajunge aici şi căruia i-am împlinit eu această promisiune cu cuvintele mele, cele pentru care iau din timpul lui.” – cu asta mi-ai ajuns la sulfet si cu asta o sa imi ramai mereu. Chiar daca o sa se mai adune.

    O sa citez din ceva ce am scris eu candva pentru a descrie articole care imi plac. AL tau este acolo, din punctul meu de vedere:
    “Imi place un text cand ma regasesc in el, cu trairi puse in cuvinte pe care le stiu bine si imi vin si mie in varful condeiului. Si imi place cu atat mai abitir cu cat de multe ori se intampla sa simt lucrurile acelea, dar eu nu le-as fi putut descrie nici pe departe atat de fidel. Am sentimentul ca omul al carui text il citesc e un doctor de suflete si l-a pus pe al meu sub raze X si a scos la lumina radiografia explicand-o, pe intelesul tuturor. Atunci, ca leac pentru nelinistile mele, ma apuc sa imi iau notite cu gandul, constiincios, atent, umila uneori de-atatea intelesuri ce descopar.”

    Am scris mult. Asa fac, cand erupe in mine bucuria. Bucuria de a gasi ceva ce stiam sigur ca am cautat. N-o sa fie asa de fiecare data, nu te speria, adica n-o sa te bat la cap atata.

  8. mi-am recitit, dana, postarea, aproape curioasă să văd ce sensuri noi s-au pus peste ea odată cu trecerea timpului. happy o simt la fel ca şi atunci când am scris. şi mă bucur dacă ea este pe măsura setei tale. pentru că scrisul meu, deşi rod al imaginaţiei cel mai des, este un scris dar. eu ştiu că nu pot altfel şi nici nu vreau: pe marginea dintre cele două lumi, nu pot trăi decât scriind şi dăruind ceea ce scriu, ca un orb la răspântiile celor prinşi de sete.
    şi mulţumesc. poţi scrie când şi cât doreşti. ca orice scrijelitor în cuvinte, pentru mine comentariile (nu şi complimentele) sunt ca apa.

  9. Am sorbit, nu am citit povestile tale si la final din nou, nu pot spune mai mult decat la inceput. e tacere. e momentul acela in care spectatorii trebuie sa se dezmeticeasca, inainte sa reuseasca sa aplaude. Esti un om minunat. Am visat o seara alaturi de tine. E numai prima.
    Apa…apa te din comparatie m-a pus o clipa in incurcatura. Apoi am recitit ce ai scris si in contextul setei de cuvinte, de scris si sorbit cuvinte, am inteles.

  10. mulţumescu-ţi de răgaz, de rămânere. happy despre turci mai am doar o singură poveste, imaginară, din konya dervişilor rotitori. dar pentru alte vacanţe, ce vor fi. dar mulţumesc pentru răbdarea de a fi citit întreg maratonul meu turcesc, o poveste în care nu am făcut deloc economie de cuvinte, printre puţinele poveşti reale de fapt.
    apa… happy apa să ne lege!

  11. Am pentru tine inca o intrebare….tehnica, de data asta. Ai dat multe amnunte despre locuri, porumbei, impresii…. ai scris ceva despre asta pe parcursul caltoriei sau e-ai adus pe toate in minte si le-ai pus pe hartie la final , cu ajutorul memeoriei si imaginatiei? Intreb pentru ca mi se pare articolul tau si frumos scris si util, in acelasi timp.

  12. happy nu scriu niciodată când sunt plecată în vacanţă. totul se naşte la întoarcerea acasă, după câteva zile în care impresiile se filtrează, se decantează. dar am descoperit că îmi place teribil să scriu reportaje de călătorie. recunosc însă că înainte de plecarea la istambul şi chiar şi atunci când am scris acea poveste cu care am câştigat, am făcut documentare serioasă.

Comments are closed.