concursuri, locuri din sufletul pisicii

un pisic în stambul (decolarea)

ploaia in avion începem astăzi să povestim despre scurta mea absenţă din perioada 8-11 februarie, absenţă despre care v-am mai spus că a avut la bază un concurs  al cărui sponsor a fost kanal d cei care în fiecare luni şi marţi ne reamintesc despre lumea astăzi uitată a imperiului otoman şi a lui suleyman kanuni sau magnificul, aşa cum l-a cunoscut lumea occidentală. reamintesc totodată că cei care s-au ocupat de întreaga organizare a excursiei sunt europa travel şi domnul marius cârlan.

 

dimineaţa cade peste noi cu un zgomot alb, ca o cortină din zahăr candel în spatele căreia mâini nevăzute desenează alte şi alte decoruri, ştiute doar din poveştile altora, niciodată ale noastre. dincolo de sticla ferestrei ninge cu fulgi mari ca într-o ademenire căreia îi rezist cu toată fiinţa, cu ochii legaţi de micul bagaj ce ne va însoţi  în alt anotimp, în altă lume: trei nopţi în inima de aur a constantinopolului, în sultanahmetul la care am visat cândva, trei nopţi pe care mi le-aş dori nesfârşite ca nopţile şeherezadei, preţioase ca nestematele pe care kanuni le aşeza el însuşi în giuvaeruri, daruri pentru hurrem, favorita care avea să-i devină soţie, încălcând tradiţiile.

plecăm către aeroport deşi avionul decolează abia după amiază, ne luăm însă marja de siguranţă (în amestec cu nerăbdarea) necesară datorită zăpezilor căzute peste noapte, dar şi a celor care ne urmează cuminţi pe drumul liniştit. mergem fără grabă, cu gândurile prinse în întâmplările ce vor urma, verificând din puţinele întrebări pe care ni le adresăm dacă ne-am luat tot ce ne este necesar. dincolo de munţi şi chiar şi la aeroport iarna nu pare să fi lăsat nicio urmă, doar degetele reci ale ploii rămân pe sticla uşilor din spatele nostru ca un salut tardiv, ca o atingere eşuată, in vreme ce noi intrăm în forfota plecării, cea în care sunt prinşi atât de mulţi neştiuţi, în jurul nostru.

avem timp destul să privim oamenii care vin cu bagajele lor mai mari sau mai mici, căutând din ochi pe panourile mari, aşezându-se la cozile lungi unde se face check-in-ul pentru italia, belgia, elveţia, spania. destinaţii. noi ne retragem într-o cafenea cu zonă închisă şi reuşesc să citesc câteva pagini din cartea pe care mi-am luat-o cu mine, sorbind lent din cafeaua al cărei preţ nu e deloc mic. timpul se scurge iar zăpada, învinsă, rămâne în amintiri. iarna va trebui să mă aştepte puţin.

la ora potrivită ne aşezăm şi noi la ghişeul în spatele căruia, pe ecranul negru, scrie destinaţia noastră: istanbul, poartă deschisă pentru poveşti – pentru noi, poartă de tranzit pentru alţii. nu, nu avem bagaje de lăsat, da, am dori să avem locuri la fereastră. în spatele nostru s-a format deja un şir de oameni, semn că micul avion va fi plin. este totuşi vineri după amiaza. trecem de controlul bagajelor cu bine, în fond nu avem nimic de dus către istanbul, doar de adus amintiri ce nu încap în bagaje, dar asta nu are cum să priceapă cel care îmi priveşte paşaportul. “când vă întoarceţi să declaraţi la vamă ce aduceţi” nu-i răspund nimic. eu ştiu deja că istanbulul nu încape în niciun buzunar.

cu micul rucsăcel roşu în spate, cu mâinile prinse aşa cum ne sunt şi sufletele pornim în căutarea porţii de îmbarcare indiferenţi la standurile care se înşiră pe lângă noi cu oferta lor banală de parfumuri, tutun şi dulciuri.  ne domolim viciul de fumători într-o zonă destinată nouă şi aşteptăm iarăşi. în jur oamenii citesc, beau cafea, vorbesc şoptit, se îmbarcă, zâmbesc, aşteaptă. nicio îmbrăţişare, niciun sărut, doar copiii par să spargă bariera aceasta de linişte, deşi nerăbdarea este în aer, a tuturor. de acum însă timpul pare să curgă altfel, mai repede şi ne trezim chemaţi la altă poartă de îmbarcare unde ne aşezăm iarăşi în şir, tăcuţi.

ne îmbarcăm abia după ce ora decolării a trecut, deşi ne fusese anunţată o întârziere de 15 minute şi decolăm după încă o oră, timp suficient ca să aflăm (deşi nu toţi ne dorim asta) că grupul celor din faţă are drept destinaţie dubai, ca şi fata aceea frumoasă pe care o văzusem trecând prin aeroport cu spatele ei drept şi machiajul impecabil, iar domnul de lângă noi merge la aman. îl privesc pe furiş, pe jumătate curioasă, pe jumătate intrigată, aşa cum se uită o pisică la un lup solitar, păstrând totuşi distanţa. singurătatea lui e aproape tangibilă, ireală şi atât de fascinantă.

decolăm în cele din urmă, cu mult după ora la care ar fi trebuit de fapt să aterizăm şi îmi iau rămas bun în gând de la dervişii rotitori pe care ar fi trebuit să-i vedem. ni se servesc gustările, fiecare alege cafea, suc, bere sau vin, toată lumea desface pungi şi goleşte pahare, deşi zborul durează atât de puţin nimeni nu pare să refuze ceea ce îi este oferit. aproape regret că nu mi-am ţinut cartea cu mine să fi citit, aproape că nu mai ştiu ce muzică mi-am luat cu mine şi nu îmi este la îndemână, mai trag o dată cu ochiul spre lupul solitar de lângă noi ce pare să fi adormit.

şi gata, totul se spulberă, totul dispare când se zăresc luminile constantinopolului şi recunoaştem de sus podul galata, moscheea albastră şi topkapî. aterizarea în această baie de lumină este ea însăşi un spectacol de care mă bucur cu tot sufletul, uitând de iarnă, de ploaie, de întârzieri.

aterizăm curând! ţineţi aproape, spectacolul are mai multe episoade!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

19 thoughts on “un pisic în stambul (decolarea)

  1. tibi, încă nu am scris tot, dar nu am mai avut răbdare, voiam să încep darul meu pentru voi,aşa că vor apărea poveştile pe rând, unele gata scrise, altele pe rând… sub semnul bucuriei.

  2. bine te-am găsit almanahă tăcută! :rose: aştept de la tine un semn, ca să promovăm motivul tăcerii tale, ştii nu?

  3. pentru amintirile importate nu platesti impozit. felino, fii fericita! vad ca sultanahmet-ul nu ti-a ostoit setea de orient, ti-a dat motive sa visezi in continuare la el. allah sa pogoare si peste tine imensa lui dragoste.

  4. teşekkurler, ano! surpriseops: cu sufletul sunt încă în sultanahmet, în laleli şi beyzade şi prin atâtea locuri speciale. amintirile sunt comorile mele, din ele se nasc poveşti. fiecare imagine adusă, păstrată, naşte ape adânci. ştiu că stambulul este aproape şi de sufletul tău, ştiu… happy

  5. Sărut mâna, dragă Psi! Te felicit sincer pentru această extraordinară excursie, într-n loc cu totul special, încărcat de istorie. Îmi place că îi spui “Constantinopol” – vechiul nume a marii metropole de pe Bosfor.
    Voi urmări cu plăcere relatările tale de călătorie, căci tare frumos le mai povesteşti.
    Îţi doresc o duminică minunată! happy

  6. alex, numele de constantinopol, aşa cum i se spunea în vremea bizanţului, are pentru mine un parfum special, dantelat ca ornameltele lor. de aceea îl folosesc, în alternanţă cu numele actual, pentru că stambulul este şi va rămâne mereu un amalgam fantastic între ieri şi azi, prin care păşeşti cu mirare şi fascinaţie. mi l-am dorit enorm şi mi l-au împlinit alţii, dar acum am în mine dor de locurile din care abia m-am întors… un dor ce mă va întoarce acolo, ştiu.

  7. Sunt numai ochi… ca urechile nu-mi sunt de folos cu internetul insa,
    Dar, cine stie, poate pui tu o muzica de pe acolo caci turcii sunt foarte rafinati in ale muzicii (vorbesc de turcii instruiti!)
    Si uite ca mi-ai adus aminte de o poveste de dragoste arzatoare intre un turc si o romanca… pe care o sa incep sa o scriu!
    happy

  8. M am asezat comod pentru povesti happy. azi e zi de lectura internautica, am rezervat intalnirea cu tine mai la urma, sa imi inchei turul cu povesti frumoase. pana acum imi place.

Comments are closed.