ia-mă de mână
zână nebună
sub lună.
stele,
castele,
mărgele.
ia-mă de mână
şi lasă
acasă,
pe masă
biletul răscumpărării mele
zilele,
ielele,
filele.
ia-mă de mână,
adună,
alungă
vise-poveşti
când vii,
ori când treci.
cineva o să ne recunoască
îmbrăţişarea, chemarea,
uitarea, mirarea,
candoarea.
ia-mă de mână,
zână de lună
astăzi denunț
teama din oase,
vase
rămase,
inimi întoarse,
azi spre niciunde ia-mă de mână,
cât îmi denunț
dorul nătâng,
frica de mine,
când vine.
împotriva fricii eu nu știu alt leac decât un denunț. pe față. 😉
Şi eu aş avea nevoie de un astfel de denunţ. Numai că nu-l ştiu exprima atât de frumos ca tine.
pe pariu că știi, potecuță? 😀 eu sunt sigură de asta.
Pare un descântec tânguitor cumva, cu ritm melodios, denunțul tău. 🙂
Și se încheie cu o afirmație care cade ca un adevăr total, ca o sentință, părerea mea. 😀
Fain denunț!
La o adică,
ce-i aia frică?
Dă-i la cap,
pune-o-n proţap,
frige-o pe-ndelete
şi scrie-n caiete
poveşti despre lună
şi-o zînă nebună.
Scrie-ne poveşti,
fiindcă EŞTI! 😉
m-am dus să văd ce-am scris, dana! 😀 sentință să fie!
apoi, dragoș, știi prea bine că toți avem fricile noastre, nu? mai tremurând, mai zâmbind, să ni le recunoaștem. poate că în lumină… pălesc. 😀
Frica ne-o creăm singuri şi tot singuri îi putem pune capăt, dacă avem suficientă voinţă. 😉
Mie nu mi-e frică de nimeni şi de nimic, nici măcar de moarte – am murit deja demult, pe cînd aveam unghiile moi (aşa cum îi plăcea unui amic să spună), aşa că n-are ce să mă mai sperie pe lumea asta. Ce-ar fi să ne ridicăm la nivelul la care ar trebui să fim, ca specie inteligentă…? 😉
fiecare dintre noi a murit cândva, dragoș. eu așa cred. 🙂
Mă refeream la propriu, în decursul vieţii curente. Altfel am putea filosofa pe tema reîncarnării sau a sentimentelor, zi de vară pînă-n seară. 😉
și eu, dragoș, tot la viața asta mă refeream. ce este dincolo de ea nu știu. 😀