ia-mă de mână
zână nebună
sub lună.
stele,
castele,
mărgele.
ia-mă de mână
şi lasă
acasă,
pe masă
biletul răscumpărării mele
ori un denunţ anonim.
zilele,
ielele,
filele.
ia-mă de mână,
adună,
alungă
vise-poveşti
când vii,
ori când treci.
cineva o să ne recunoască
îmbrăţişarea, chemarea,
uitarea, mirarea,
candoarea.
ia-mă de mână,
zână de lună
astăzi denunț
teama din oase,
vase
rămase,
inimi întoarse,
azi spre niciunde ia-mă de mână,
cât îmi denunț
dorul nătâng,
frica de mine,
când vine.
împotriva fricii eu nu știu alt leac decât un denunț. pe față. 
Şi eu aş avea nevoie de un astfel de denunţ. Numai că nu-l ştiu exprima atât de frumos ca tine.
pe pariu că știi, potecuță?
eu sunt sigură de asta.
Pare un descântec tânguitor cumva, cu ritm melodios, denunțul tău.
Și se încheie cu o afirmație care cade ca un adevăr total, ca o sentință, părerea mea.
Fain denunț!
La o adică,
ce-i aia frică?
Dă-i la cap,
pune-o-n proţap,
frige-o pe-ndelete
şi scrie-n caiete
poveşti despre lună
şi-o zînă nebună.
Scrie-ne poveşti,
fiindcă EŞTI!
m-am dus să văd ce-am scris, dana!
sentință să fie!
apoi, dragoș, știi prea bine că toți avem fricile noastre, nu? mai tremurând, mai zâmbind, să ni le recunoaștem. poate că în lumină… pălesc.
Frica ne-o creăm singuri şi tot singuri îi putem pune capăt, dacă avem suficientă voinţă.
Mie nu mi-e frică de nimeni şi de nimic, nici măcar de moarte – am murit deja demult, pe cînd aveam unghiile moi (aşa cum îi plăcea unui amic să spună), aşa că n-are ce să mă mai sperie pe lumea asta. Ce-ar fi să ne ridicăm la nivelul la care ar trebui să fim, ca specie inteligentă…?
fiecare dintre noi a murit cândva, dragoș. eu așa cred.
Mă refeream la propriu, în decursul vieţii curente. Altfel am putea filosofa pe tema reîncarnării sau a sentimentelor, zi de vară pînă-n seară.
și eu, dragoș, tot la viața asta mă refeream. ce este dincolo de ea nu știu.