promit să nu dispar din mine
când sângele se zbate în ruine
și teamă mi-e și dor de mine,
promit să nu dispar din mine
când umbrele mi se agață
de zâmbetul olog, ca o paiață,
reașezând întreaga viață,
promit să nu dispar din mine
și mai apoi,
cu ochii goi,
de-atâtea lacrimi și de teamă
am să mă regăsesc din nou,
pe-o geană
de răsărit, de azi, de bine,
promit să nu dispar din mine.
sursa foto:fotografii de citit. de la ea a pornit rostogolirea gândului meu de astăzi. poate că el, gândul, era deja acolo, așteptând un mic semn, o scânteie, să se rostogolească, la capătul tuturor întrebărilor, mirărilor și mai ales al spaimei de a fi. așa că astăzi îmi promit să nu dispar din mine, să accept totul așa cum este, lumină și umbră, zi și noapte (mie îmi spun ce noapte sunt) adevăr și neadevăr. jumătăți de întreg. conștient și inconștient.
promit să nu dispar din mine chiar și atunci când va fi greu, când o să tremur sau o să mă revolt. pentru că eu sunt tot ce am și ce sunt.
Ce necesară şi luminoasă e o astfel de promisiune! Aşa să faci, să-ţi fii mereu!
necesară da, potecuță. dar pot să spun, din experiența mea, că mă pricep de minune la intenții și declarații… și amânări, tergiversări…
Promisiune de azi peste un ieri rămas în urmă, cu gândul la un mâine. Un mâine luminos cu certitudinea de mai bine. Mi-a plăcut să regăsesc și joaca noastră de acum doi ani. Când au trecut oare?!? Parcă mai ieri se întâmpla.
Să-ți fie bine!
Apoi să nu te puie frate-meu – ăla, ştii tu – să-mi dispari, că vin după tine dincolo de capătul lumii, ca-n “Piraţii din Caraibe”.
daaa, mi-a plăcut tare mult cum s-au așezat cuvintele atunci, dana, în joaca noastră. mulțumesc.
No, aşe.
Faine gânduri exprimate-n versuri !
Daca asta vrei, crezi si speri cu adevarat, poti sa-ti atingi obiectivul promis, ramânând “în tine” ! Eu personal dintotdeauna mi-am dorit sa “dispar din mine”. Adeseori îmi iese, însa, din nefericire, o forta invizibila, irezistibila, ma readuce din nou în mine.
Un Weekend superb, draga psi !
știi, iosif, eu mă gândesc de multe ori că dispariția sau evadarea din noi înșine contravine puțin (puțin mai mult) mesajului de iubire care ne-a fost adus acum mai bine de două mii de ani. ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. dar cum să-l iubești pe celălalt când fugi de tine, din tine?
și cum să te iubească celălalt până la urmă, când tu (este un tu generic, nu mă refer la tine) nu te iubești? deloc?
Ideea e ca pe mine ca persoana fizica, nu ma iubesc prea tare si nu ma apreciez prea mult, iar în ideea ca as ramâne stapânul pamântului doar eu cu mine însumi, cu egoul personal, fara miliardele de oameni care vin si pleaca în aceasta dimensiune a perceptiei rational-sentimentale relative, efemere, trecatoare si imprevizibile, viata ar fi un nonsens, anost si plicticos, de o goliciune inimaginabila rational. Frumusetea existentei (consider eu) consta tocmai iubirea manifestata dincolo de limitele egoiste,personale fata de toata diversitatea acestei flore si faune mirifice si miraculoase a creatiei, perceputa de cele cinci simturi primordiale, participând efectiv, cu toata dragostea, afectiunea, devotamentul , capacitatea intelectuala si puterea fizica la îmbunatatirea vietii tuturor semenilor si la combaterea sistemului raului universal, atât de la îndemâna tuturor prostilor care se lupta si se ucid pentru nonvalori si lucruri materiale, pierzând autenticele valori sufletesti si spirituale, odata cu plecarea definitiva din aceasta dimensiune relativa si imprevizibila…
“Si ce ar folosi unui om sa câstige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul ? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul sau ?
Sa fii iubita si fericita, draga psi !
iubirea de sine, iosif, la asta suntem cam toți repetenți aș zice eu. nu se învață, din păcate, nu ne învățăm asta.