klara și soarele

am citit sâmbătă ultima carte a lui kazuo ishiguro, klara și soarele și despre ea vreau să vă vorbesc sau, mai degrabă, să las aici ca să nu uit, cât de mult mi-a plăcut.

cu această a opta carte și prima de la Nobelul primit în 2017, ishiguro se întoarce la SF și la temele care l-au făcut atât de cunoscut cu never let me go, o carte despre care nu mai e nevoie de nicio prezentare și pe care o iubesc la fel de mult, dovadă și faptul că am recunoscut vocea, mi-am amintit ce am simțit citind-o acum foarte multă vreme. și asta, cred eu, fac cărțile bune, continuă să trăiască în noi chiar și după ani de zile, își lasă amprenta asupra noastră, rulează undeva în background dacă vreți.

pur și simplu nu știu de ce am ajuns abia acum la klara (cartea a fost lansată în 2021), dar știu că, așa cum se întâmplă mereu, a venit la timpul potrivit. de fapt căutasem ceva din zona SF la care m-am întors (sau din care nu plecasem vreodată) și ceva care să fie legat de prezența AI în viețile noastre. voiam ceva despre cum va fi experiența noastră atunci când AI-ul va domina multe din zonele vieții noastre. știu că o face deja, dar SF-ul se pricepe tare bine să anticipeze.

n-o să vă dau prea multe spoilere din carte (sper) și nici nu va fi un text lung, dar mi-au plăcut întrebările pe care le pune ishiguro și modul în care o face. ce înseamnă să iubești? poate fi sufletul uman înlocuit de AI? până unde merg sacrificiul și devotamentul (unui prieten cu inteligență artificială)? și răspunsurile sunt și sincere și tulburătoare și foarte grele.

scrisă din perspectiva klarei, un PAr, narator de persoana întâi (pe care eu îl evit în scris) cartea este o experiență dramatică din orice punct o privești. este mult dramatism în alegerile klarei, ale mamei, ale lui rick, pentru că așa sunt alegerile vieții. și este multă durere în a recunoaște că și eu, ca toți oamenii, am uitat, am abandonat, am renunțat de-a lungul timpului la prieteni sub orice formă au avut ei.

dacă vă temeți de SF, cartea nici nu a fost marketată astfel, vă spun că nu aveți de ce. este un soft SF și este o formă (ca și în never let me go) plină de umanitate, este o poveste cu multă emoție, duioșie și chiar inocență. klara ca și personaj este atât de plină de lumină că pur și simplu ajungi să te atașezi de ea și este o lectură grozavă. pe scurt, vorbim despre o lume în care, din cauza singurătății, copiilor elevați li se cumpără prieteni artificiali. elevați în sensul în care, urmare unei operații, devin mai inteligenți și mai ajustați la viața socială și la cerințele lumii în care trăiesc, operație care, evident, pe lângă oportunități, implică și riscuri. iar josie este o astfel de fetiță și klara învață să trăiească cu ea, să riște la rândul ei. există acolo o alegere simultană, în sensul în care mica noastră klara își alege ea însăși omul, așa cum și josie o alege pe ea, iar povestea ne arată ce se întâmplă la capătul acestei intersecții.

și am rămas cu alegerile dramatice ale mamei lui josie și cu întrebarea dacă, în numele iubirii, am putea face noi înșine asta, cândva. asta chiar devine tulburător.

evident, dacă ați citit-o deja, mi-ar plăcea să îmi povestiți.