dezrădăcinații

nici nu mai știu de când am scris ultima oară despre o carte care să nu fie fantasy și, totodată, să fie scrisă de un autor român așa că astăzi vă propun o lectură de 680 de pagini ieșită recent de la tipar la editura trei și anume dezrădăcinații, autor cătălin ceaușoglu. ea este:

înainte să o cumpăr, am fost la curent cu lansarea ei din iunie, am auzit pe ici, pe colo, vorbe bune și mi-am promis să nu o citesc repede. de parcă am putut. și, dacă vreți să citiți câteva cuvinte direct de la autor despre carte, le găsiți aici, într-unul dintre interviurile acordate de cel care debutează în roman cu ”dezrădăcinații” după apariția în literatură de acum 3 an, la nemira, cu ”șapte povești care nu se termină cu bine”- proză scurtă.

acuma, despre ultima ispravă a autorului nu am a spune multe, cartea se încadrează în genul thriller/polițist dar este mai mult de atât și, pe scurt, dispariția unei fetițe, ana, în Govora anilor 80 este declanșatorul unui întreg carusel de întâmplări cu rădăcini care se rup și oameni pe care viața îi poartă care încotro.

o să vă spun în schimb ce mi-a plăcut:

• autenticitatea. pentru cineva care a trăit acei ani 80, comunismul, așa cum apare în roman, este acel fundal cu accente de dramatism necesare în dinamica evenimentelor. spre deosebire de trendul (și multe cărți) despre comunism și post comunism apărute în ultima vreme, în dezrădăcinații el este doar fundalul pe care se țese acțiunea și nu motivul scrierii cărții. mi-a plăcut să-mi reamintesc despre acea Govora din acei ani care era la mare căutare ca destinație turistică și chiar dacă nu am fost vreodată acolo, îmi amintesc de Govora povestită de verișoara mea ca de un loc special, de vacanță.
• pădurea. vorbind despre pădure ca decor și ca personaj și citind-o, mi-am amintit de lumii îi spuneau pădure a ursulei k leguin și aici pădurea este un întreg univers și totodată mai mult. am iubit descrierile ei, m-am plimbat împreună cu cei care căutau copilul dispărut, cu personajele, am auzit trosnetul frunzelor și crengilor uscate și am simțit mirosul lacului ielelor cel înconjurat de legende. aici trebuie să spun că întreg universul în care este plasat romanul are tușe de realism magic sau de basm și înclin să cred că autorul nu este străin de fantasy. e o atenție la detalii și o ancorare extrem de fină în toate simțurile cititorului. pe deasupra pădurea este atât de vie cât sunt și celelalte personaje și chiar mi-aș dori să o cunosc cândva.
• intro-ul. rar am citit în literatura românească un intro (sau icebreaker dacă vreți) care să fie așa de bun. e hipnotic și este perfect. nu sunt multe pagini și nici multe descrieri, dar are dozajul perfect și efect maxim, practic te trezești că vrei să vezi mai departe ce se petrece, își stârnește curiozitatea instant.
• spațiul literar care pare anume ales (deși păstrează acel ”scrie despre ce cunoști”) și care, ca întreaga acțiune și ca evoluția personajelor, se modifică. nu este un spațiu fix și, deși mic, nu este deloc suprapopulat deși veți descoperi că lumea nu este nici mică și nici populată cu 2-3 oameni. radiografia acestei comunități govorene din acei ani este absolut fantastică și seamănă cu orice alt loc din copilăriile noastre, cu copii, cu familii care se adunau, certau, ajutau, bârfeau și așa mai departe. mai mult, spațiul este elastic, modelabil, pe măsură ce acțiunea capătă amplitudine, lucru care se întâmplă gradat, în reglaje fine.
• mi-au plăcut oamenii, dezrădăcinații din carte pe care autorul nu se sfiește să-i elimine când își încheie rolurile și care sunt diferiți nu numai fizic și ca istorie personală ci și în dialogurile cărții. și aici trebuie să spun că ana, copila dispărută peste noapte este personajul meu preferat, de o complexitate care se dezvăluie pe rând, strat cu strat. de altfel, aș adăuga aici, toate femeile din carte (și nu sunt puține) dezvăluie o bună cunoaștere a autorului. sunt multe cărți cu zeci/sute de personaje, dar e nevoie de multă măiestrie și atenție să conturezi fiecare individ în parte (și să nu uiți de ce l-ai făcut așa) și chiar mi-a plăcut.
• ambiguizarea. de o vreme, ambiguizarea despre care se tot vorbește și pe care nu o vede nimeni de fapt, este extrem de prezentă aici. iubesc să îmi imaginez ceva, iar autorul să nu-mi dea peste ochi (știu, de la povești mi se trage) dar să îmi arate cu blândețe că nu știu nimic. iar într-un policier, ambiguizarea e miere pură, te fură și te păcălește. și e grozav așa.

una peste alta știu că aș putea povesti încă mai mult fără să vă spun despre ce este vorba în carte și că mi-a plăcut.dacă dați de ea, nu o ratați. deși este un debut în roman, am senzația că este forma cea mai potrivtă de exprimare pentru cătălin ceaușoglu și că scrisul lui este unul matur și lucrat. și abia aștept să vedem cu ce ne va mai surprinde.