memoria lemnului

din toate sertarele memoriei cu care mă mândresc, cele mai goale sunt acelea ale copilăriei despre care obișnuiesc să spun că a fost minunată și nici nu contează că, atunci când repet platitudinea asta, simt un soi de închistare și un frig care vine din inimă. din acele sertare, știu, ies la iveală amintiri cu iz de incertitudine, amintiri ce par ale altcuiva, un copil desprins din el însuși cu disperarea pe care o dă durerea, singurul fel de mâncare al condamnatului atins de nebunie. am fost însă și un copil fericit, îmi amintesc acea bucată de timp în care râdeam fără motiv ori lumina de început a zilei era un pretext de zâmbet. din patul meu, de sub fereastra camerei ținută dreaptă de același buiandrug pictat care se lungea noaptea, de cum deschideam ochii afișam un zâmbet cu ochi oblici care mira pe toată lumea.

în familia noastră râsul își avea rostul lui, dar nu de bucurie, era un râs crud, de prădător și nicidecum zălud, asta era o necuviință mai mare ca morcovii lăsați pe marginea farfuriei după care vene a pedeapsa. din farfurie se mănâncă tot, neam de linge blide și asta e tot ce capeți, vorbe care zburau pe deasupra capului și care nu m-au făcut să iubesc morcovii pentru care am văzut colțul de multe ori, până târziu în noapte, dar asta nu mă tocea, o luam de la capăt pe același drumeag al încăpățânării pe care am pornit imediat ce am încetat să zâmbesc (ca proștii) ori să cer (ca țiganii). în familia noastră râsul era ironic, mirosea a sânge și a durere.

minunat însă a fost cititul, un lucru pe care nimeni din jur nu-l mai făcea, să deschizi o carte ca pe o poartă spre nebănuite lumi era o pierdere de vreme, în casa noastră nu se citea nici măcar ziarul cu care mama ștergea geamurile de două ori pe an, se isca atunci un iureș, un vânt nou și tata, smuls din magazia în care repara tot felul de lucruri și în care nu aveam voie să intră, înjura de toți sfinții și de toate mobilele, asta până într-o zi când, din senin, bufetul cu porțelanuri nu s-a mai supus, a icnit ca o babă la vederea unui șoarece și s-a prăbușit cu zgomot. nimic din zestrea mamei n-a mai rămas, nici vasul de alabastru care urma să fie al meu, nici ceștile de cafea înflorate ținute pentru musafiri, nici micile pahare de cristal primite de la neamurile care fie nu ne vizitau, fie muriseră.

am privit dezastrul din ușă cu același râs în ochi. tata și sfinții au ieșit val vârtej, mama a schițat un gest a rămânere, unul abandonat iute ca să nu se iște vreun scandal, apoi s-a apucat să adune cioburile. nimeni nu a râs, nici atunci și nici mai târziu când spinarea bufetului a fost reparată și ne privea rușinat de gol de lângă perete și singură mama și poate morcovii ce mai suspinau duminicile din farfuriile desperecheate. amintirea aceasta a meselor de duminică este mai vie așa cum sunt toate repetițiile, gesturi pe care nici nu le mai băgăm în seamă, mult prea comune și tăceri cu iz narcotic de așteptare a unei fericiri în care nu credea nimeni, în casa noastră, la masa din mijloc, numai bună de pus mortul, așa cum avea să se întâmple mai târziu, fericirea copilăriei nu se așeza, trăiam doar scântei de zâmbet, așchii înfipte în micul pumn strâns, ca să nu scape, să nu uit. micile bucurii mi le țineam pentru mine, tăcerea era singurul lucru care mi se cerea. ca porțelanurile de zestre, noi, copiii, eram scoși la lumină atunci când o cereau situațiile, musafiri cu care nu aveam nimic în comun, cărora le serveam aceleași răspunsuri ca atunci când cineva te întreabă ce faci și tu răspunzi că bine, ceea ce nu este întotdeauna adevărat.

și mă gândesc că lemnul nu are memorie, că acele sertare nici nu există de fapt, este numai un fel de a vorbi în tăcerea mea.