va fi pâine

în felul acela stins, oamenii coboară ca niște munți mici de pe muntele mare, trecându-și oboseala de pe un chip pe altul cu palmele căuș. ca un ștergar alb, uitat pe o frânghie, inima ei se oprește de fiecare dată când, cu ochii umbriți de culorile înserării, iese în poartă și-l caută printre ceilalți, gesturi atât de repetitive încât și le uită înainte ca pasărea nopții să strige. de-ar lua seama la felul în care stă și frământă șorțul, la felul în care i se înclină capul pe-o parte și i se răsfrânge buza de jos înainte să zâmbească, ar roși cu pudoarea unei fetișcane, ceea ce de multă vreme nu mai este și ar lăsa să-i scape acel strigăt căruia îi pune mereu stavila născută din reguli vechi, de la începutul lumii, pe care le țin toți cu un soi de teamă de necunoscut.

nimeni nu o întreabă ce caută în drum cu ochii mari, cât oala mai cântă cu nepăsare pe plita încinsă, deasupra jarului sălbatic, nu este prima în satul ăsta uitat de timp, cu o singură stradă prăfuită și cele câteva zeci de case care se înclină pe-o parte, toate femeile uită pentru o vreme de lipsuri și de nevoi, urmărind întoarcerea bărbaților, numărând viețile cruțate de muntele în care sapă zi după zi. printre fuste nu i se încurcă niciun prunc, iar în ograda mică, o bătătură de pământ uscat, nicio pasăre nu își face veacul, viața lor împreună este abia la început, ca și chipul neted ca o floare în dimineața zilelor, una care încă nu știe ce să facă cu atâta culoare aprinsă în ea, cui să o dăruiască?

omul ei hărăzit se vede dintr-o dată printre ceilalți, merge apăsat așa, iar ochii îi sunt două puncte luminoase pe chipul aspru, neras, pe care sudoarea a transformat praful muntelui în pete negre. inima începe să bată mai repede, să cânte într-un fel al ei, e un procesor grăbit care îi urcă sângele în obraji de bucuria că este teafăr și că muntele l-a lăsat să plece, că este întreg și o să-i umple iarăși casa și patul pentru o noapte, încă una, nimeni nu poate spune când se rupe firul, viața, ca și moartea, nu sunt opționale, iar văduvele sunt mai multe în sat, le știe chipurile trase și vorbele aruncate la întâmplare, cu obidă, spre muntele care le-a nenorocit, blesteme care nu ar fi potrivite pentru urechile nimănui, sunt un păcat și o trădare, dar cine să ia seama? peste zi, satul întreg este o lume a femeilor singure care robotesc prin case ori pe câmpul unde grâul are iarăși culoarea de aur, grâul care a crescut înalt, în ciuda secetei, așa cum nici nu mai credeau, este semn de pâine și de bucurie își zice în sinea ei privind șirul de bărbați cu târnăcoape pe umeri, din care se desprind cei ajunși la casele lor și până și soarele îi privește, așa adormit, este un râu modulator al vieții care se întoarce la matcă.

ca la un semn, motanul vărgat apare pe stâlpul porții și privește în zare cu un aer mulțumit, așteaptă tainul după o zi de lenevit cine știe pe unde.

în felul acela stins, ca de noapte încă neîncepută, bărbații coboară de pe munte trecându-și oboseala dintr-o mână în cealaltă, pe singura stradă, mai mult sau mai puțin oficială a satului. așteptarea femeilor e toată numai un freamăt și o speranță agățată la porți. tot mai multe văduve își ascund plânsul în spicele de grâu. va fi pâine.

update: cuvintele pentru 26 august vor fi următoarele: adâncitură, depărtare, însemn, gustul, plecăciune, șerpuitor, mângâiat, nimerit, compot, salic, prăfos, dezmembrată. spor!