focul preschimbat în jar

sângele îi curgea pe chip, îl simțea cum cobora încet dinspre rana care durea îngrozitor, dar nu fusese mortală. celălalt plecase de multă vreme și, în întunericul fierbinte, nu se simțea decât răsuflarea lui și un miros vag, prăfos, dinspre pietrele măcinate de vânt. din nou era singur și nu înțelegea cum de fusese atacat, totul se desfășurase mult prea repede și nici nu putuse să se apere, abia acum, cu sângele curgându-i șerpuitor, își dori brusc să nu moară, se agăță de gândul ăsta. o fi fiind trupul lui rănit, dar mintea îi mai era întreagă și începu să lucreze cu repeziciune. de câte ori mai făcuse asta? pierduse șirul.

prima dintre luni se ridică încet pe cer, rotundă și palidă, semăna cu o pâine necoaptă atunci când reuși să se ridice în capul oaselor. respira greoi, ca după efort, dar reușise să oprească sângerarea de la cap. bine că mai avea unul. probabil că arăta jalnic însă, cu puțin noroc, în locul rănii avea să poarte o adâncitură, încă un semn care îi făcea pe ceilalți să tresară. nu era cunoscut pentru frumusețe, niciun jumătate-om nu se putea lăuda cu așa ceva, așa cum niciun întreg nu se putea lăuda că i-ar fi putut supune, deși îi slujeau, făceau o grămadă de munci în locul lor și, la nevoie, chiar ucideau.

ca toți ceilalți jumătate-om, se trezise într-o zi în laborator, sub ochii curioși ai unui întreg îmbrăcat în alb și cu o privire iscoditoare și întunecată. toți întregii au ochi întunecați-asta a fost printre primele lucruri pe care le-a știut pur și simplu așa cum, fără să vadă prea limpede căci încă nu știa să focalizeze corect, a știut că este privit de o femeie. întregii aveau două sexe, jumătate-om doar unul, laboratorul nu producea cadâne, orice ar fi însemnat asta, cât ucigași. toți ajungeau, într-un moment sau altul, să ucidă. se numea jar, așa îi spusese femeia, dar nu era cu adevărat un nume, cât un acronim: robot asasin din generația j. lui îi plăcuse alăturarea asta de litere care, în limbajul întregilor, însemna și altceva: un foc care se stingea încet, jarul care mai aduna în el căldură și care putea arde la fel de bine ca focul. așa cum ardea durerea acum.

totul începuse cu o prostie pusă la cale de întregi, o vânătoare în urma căreia, iată-l, se chinuia să se vindece de rana căpătată de la un gheare-otrăvitor pe care laral poftise să îl omoare. oare murise?  nu-l auzea, însă nici nu putea aprecia cât de mult se îndepărtase -zburase mai corect urmare loviturii primite- creasta diavolului nu se mai vedea, doar un câmp nesfârșit de mac-pustiu mângâiat la răstimpuri de un vânt călduț. se însera. undeva, în depărtare, oamenii se pregăteau, întregi sau jumătate, de noapte, ceea ce ar fi făcut și el. deprinsese gustul pentru odihnă de la stăpânul lui deși nu avea nevoie de așa ceva cu adevărat, el nu obosea și își folosea acest timp ca să-și reîncarce generatorul intern ori să acceseze biblioteca colectivă. citea ca un moșneag devenit casnic, o imagine care îi plăcuse nespus deși nu era reală, îl interesa cu adevărat istoria și codul salic al unui rege uitat, fără să-și dea seama cum i-ar fi folosit toate astea ori la ce. se aplica și la jumătate-oameni?

cum stătea așa ca o mașinărie dezmembrată ale cărei mâini lucrau cu repeziciune, trebuia să-și înece mintea cu ceva ca să nu se înfurie. laral era un idiot, un mâncător de compot care se distra copios punându-și jar-ul în situații riscante și inutile, fără să-i pese măcar. ce-i drept, nu se cruța nici pe el, mereu găsea câte o distracție în urma căreia se alegea cu vreo rană de cusut și o muștruluială de la bătrân.  lui jar nu-i plăcuse niciodată omul la care s-a nimerit să slujească, iar acum cu atât mai puțin. își aminti în timp ce lucra de zor.

stăteau în atrium și laral purta roba fără niciun însemn a urmașilor. jar îi adusese cupa cu vinul verde pe care o ceruse, încă una, când întregul sări în sus de pe patul unde își făcea baia de soare. vinul verde era periculos de tare și dădea dependență, dar laral era deja dependent de multe alte substanțe, rareori mai avea mintea întreagă și prin roba desfăcută se puteau vedea deja urmele propriei nepăsări. șleahta de lingăi care îl însoțea pretutindeni făcu iute o plecăciune.

-mergem la vânătoare!- îl auziră- să arunce cineva oasele!

jar se strâmbă. era greu de priceput de ce întregii, care aveau totul la dispoziție, credeau în semne și magie veche, dar tăcu. femeia cucernică, care îi însoțea peste tot, apăru în roba ei portocalie și aruncă oasele pe podeaua de sticlă. laral se apropie râzând, i se citea nerăbdarea în ochi. din nou, cupa îi era goală.

-văd o gheară-otrăvitor pe creasta diavolului și pe tine învingător!- declamă femeia cu ochii închiși. cum putea vedea ceva ce nu vedea? jar se uită în jur. laral împărțea porunci și o mână de servitori se grăbea să-i dea ascultare. carafa din răcitor fusese golită de mult și jar se întrebă cât de beat era de fapt, dar nu se putea apropia de nebunul care, înconjurat de ceilalți, râdea.

totul se derulă cu viteza cu care își scana el înregistrările, una mult superioară luminii. laral fusese îmbrăcat în hainele lui de oraș, dar acceptase un soi de scut subțire pe care doi slujitori i-l prinseseră de umeri. transportorul veni pe terasa unde forfota era în toi, chemat de laral prin brățara de care nu se despărțea niciodată și ale cărei comenzi ascultau numai de pulsul lui. încă una dintre jucăriile lui ingenioase, una care îi duse pe toți pe platoul numit de femeie într-o clipă. când ieșiră, decorul era cu totul altul, erau departe de orașul de sticlă și oțel, într-o lume în care natura domnea după legile ei. periculoase.

gheară-otrăvitor era acolo și parcă îi așteptase. atacă.