să ucizi un curcubeu (3)

maica rosa dispăru la începutul primei ierni și saukrat privea adesea locul ei gol de la masă cu un soi de mirare reprimată. unde plecase întâia și de ce toate se purtau ca și cum femeia era încă în odaia ei de unde tuna și fulgera? zile în șir le văzuse pe novicele cu ciucuri roșii care călcau ca pe ace în preajma ușii închise  pe unde nu intra și nu ieșea nimeni. de vreo câteva ori chiar își întinse mintea dincolo de zid și nu găsi decât liniștea. odaia nu păstra nicio urmă de gând, se șterseseră toate ca și cum trecuse o slujnică sârguincioasă pe-acolo, lustruind. de obicei, gândurile rămâneau în pereți și în jur sub forma unor urme vagi, abia ghicite, pe care saukrat învățase să le recunoască oricât de vechi ar fi fost. urme dulci care aminteau despre bucurie, amărui ca neîmplinirile ori, cele mai multe, un amestec de gusturi nici dulci și nici amare, așa cum era viața, dulce ca fagurele, amară ca nopțile care nu se mai terminau, acelea în care saukrat retrăia în vis și parcă aievea, moartea mamei. știuse că va muri, îl crescuse cu sabia aceasta deasupra capului, dar asta nu schimba cu nimic din ce simțea, plecarea mamei pe drumul fără întoarcere îl lăsase cu desăvârșire singur, purtând o povară pe care nu și-o dorise. dar cine își dorea poveri?destul că sângele lui se amesteca cu cel al maicii care dispăruse și nimeni nu părea să se sinchisească de parcă era atât de firesc ca rosa să dispară cu zilele și să lase întreaga suflare a roșilor de izbeliște, tocmai ea care urmărea totul cu ochi aprigi. iar ele chiar de izbeliște nu erau, își vedeau mai departe de treburi, obsedate de ordine și control, cu ele începea orice ritual și de la ele apărea prima nemulțumire, nu puteau fi acuzate că le lipsea aceeași rigurozitate.

misterul se destrămă într-o zi pe la asfințit, când saukrat ședea în odaia lui și citea una dintre cărțile legate între coperți de lemn pe care o găsise pe masă încă din primele zile de după consacrare. o lumânare groasă ardea în suportul din perete, trimițând dâre lungi de fum prin odaie și lumini care se întâlneau cu focul din vatră, un lux pe care novicele nu îl aveau. în sălile mari și în dormitoare nu existau vetre, tinerele se încălzeau una în cealaltă ori de la șalurile mari de lână aspră. saukrat ședea înfășurat tot într-un pled moale pe care dansau toate culorile curcubeului și purta numai o cămașă subțire. pe masă se răcea o cană cu ceai și ceva ce semăna cu o bucată de carne friptă cina pentru care nu se obosise să se ridice și nici să se ducă la sala de mese unde era doar puțin mai cald decât afară. destul că îngheța în sala de judecată unde căldura nu era niciodată de-ajuns, se scurgea prin ușile mereu deschise și parcă nici împărțelala dreptății nu mai era așa de plină de miez, lumina era puțină și oamenii posaci, abia răspundeau la întrebări.

ușa se deschise încet, dar saukrat nu luă seama, stătea cu nasul în pagina nouă, abia începută, oricare dintre maici ar fi fost lui îi era totuna, femeile veneau și plecau după bunul plac ca și cum voiau să nu uite că șederea lui era una îngăduită și se termina la un moment dat. de parcă ar fi putut uita! o urmă de ciucure roși îi apăru în colțul ochiului și se opri din citit, asta chiar îi atrase atenția. înaintea lui stătea maica rosa mai tânără decât și-o amintea pe mama, cu chipul neted și părul bogat, fără vreo urmă de alb. talia i se subțiase vizibil și mergea lin, fără bastonul de care se folosea ca să zorească novicele. pe curcubeu, era atât de tânără! părea doar cu puțin mai mulți ani decât elea care, de când nu mai fugea, își pierduse cu totul lumina. asemănarea lor era izbitoare. ce vrăji făcuse babornița? cum era posibil să arate așa? saukrat nu avea de unde să știe, dar mirarea i se citea mai lipede ca orice în privire și aproape că uită să-și păzească mintea. atât ar mai fi lipsit, să-i umble prin cap după placul inimii! se încruntă, dar rosa nu de asta venise și o văzu privind mâncarea neatinsă, sleită pe masă și ridică din umeri. uneori, când era ocupată, chiar și ea uita să ia masa, putea înțelege.

-ce citești?- întrebă ea și vocea îl surprise la fel de mult.

-istoria curcubeului- de parcă nu știa ce cărți îi lăsaseră – mă bucur să văd că ești bine.

femeia rânji, asta nu se schimbase defel, o urmă de răutate lucea în ochii ei albaștri. se așeză pe scaun și privi bucata de carne de care nu s-ar fi atins în vecii vecilor.

-nu mănânci?- tonul ei era unul dezgustat

-n-am poftă!- și închise cartea. se părea că femeia avea să stea mai mult acum că tot își etala tinerețea și o văzu bătând din palme. ceru ceai proaspăt tinerei care o privea de parcă venise din ceruri să le împartă lumina.

-am aflat că exersezi și tu dansul, ai vrea să ni te alături, poate?

-nu cred. nu am exersat de loc pe frigul ăsta…

-… pune sângele în mișcare

-sunt și alte căi- flutură din mână. în monasterior nu serveau vin.

slujnica apăru cu tava cu ceai cald și cât lipăi spre masă saukrat își privi bunica din profil. bărbia ei era la fel de colțuroasă cum o știa și nu se clintea în timp ce turna ea însăși în căni.

-mai pune un lemn pe foc- ceru ea și când fata dispăru dincolo de ușă îl privi la rândul ei cu insistență. câteva clipe se gândi s-o ignore, dar se simțea ispitit s-o vadă mai de aproape așa că sări din cuibul lui cald direct pe scaun. oftă. nici de ceai nu avea chef, dar era curios.

de aproape, lucrurile se vedeau la fel, bunica avea chipul unei fetișcane abia înflorite, numai bună de cules și o dâră de parfum o învăluia, deși nu din flori, era cu totul altceva și se pomeni zâmbindu-i.

-arăți bine- dar ea știa deja și zâmbi exact așa cum ar fi zâmbit o pisică unui șoarece înainte să-l spintece.

-nădăjduiesc că vom vorbi mai multe de-acum cum este judecata?

se mulțumi să ridice din umeri, era plictisitor să stea în jilț și să-i asculte pe oamenii care se certau din aceleași și aceleași pricini, dar asta era treaba lui, o știuse de la bun început și nu putea da îndărăt. și nici nu se vedea făcând altceva. să dăscălească tinere? să mestece în zeama de varză?

-de aproape șase sute de ani, oamenii se ceartă pe aceleași lucruri, fiule. de când lumea  și pământul de fapt- îi ghici ea gândurile- și nu cred că vor termina vreodată, iar rostul nostru este să-i privim drept și să ținem balanța.

-adică eu.

-acum este vremea ta, da- rânji ea- să nu eziți și să nu iei partea cuiva.

-nu fac asta, credeam că știi deja.

-știu tot ce trebuie, desigur. – vocea ei suna la fel de acră, nici asta nu se schimbase  și se pomeni râzând, lucru care ar fi putut părea o impolitețe, dar chipul ei nu se tulbură. mai zăbovi în odaia lui o vreme cu aceleași platitudini pe care nu se obosi să le mai asculte, ba chiar se mută în pat după ce goli cana de ceai și rămase ghemuit cu ochii la ea. o vedea și parcă nu era acolo și niciunul nu vorbi despre ce îl interesa de fapt. cum era posibil să arate și să fie atât de tânără? chiar avea peste șase sute de ani? răspunsul veni după câteva zile când auzi două acolite șușotind în timp ce măturau zăpada. regenerare. babornițele astea care trăiau la nesfârșit se regenerau așa cum un șarpe și schimba pielea și asta îl puse pe gânduri. era ceva de aflat. cum o făceau?

 

update: pentru luni, 26 mai propunerea mea este un text cu tema ”soarele de la miezul nopții” cele 12 cuvinte pe care vi le propun sunt: neumblat, cumpătare, abstinență, complicată, izbeliște, modelarea, masculină, năvalnic, determinarea, minciună, domolit, lehamite. vă reamintesc, puteți alege una sau ambele cerințe. spor!