să ucizi un curcubeu (2)

soarele celei de-a patra  toamne se ridica încet din spatele zidurilor groase, acoperite cu plante care își pierdeau încet vigoarea.  curând, în locul lor avea să fie numai piatra goală acoperită la bază cu mușchi jilav ca o boală, făcând priveliștea și mai dezolantă decât era, dar saukrat știa că nu putea schimba asta, camera nu era pentru desfătare ci odihnă și se învățase să ignore ceea ce vedea atunci când lăsa aerul să pătrundă de dincolo de noapte. se trezea întotdeauna înainte ca prima geană de lumină să spargă întunericul și exersa de unul singur toate acele mișcări line care compuneau ”dansul” pe care, înainte să ajungă în monasterion, nu îl mai văzuse decât o singură dată, amintirea îl copleșea și acum.

se aflau în zăvoi și mama o hrănea pe elea la sân, adăpostită de sălcii și lujeri lungi pe care apropierea apei îi hrănise destul cât să crească fără oprire, iar el stătea alături de ele și clipea fericit. mama găsise un ascunziș perfect și îi făcuse semn să tacă, ceea ce și făcea, iar soarele se juca în apă și trimitea scântei spre chipul lui ca un năvod de lumină, elea sugea lacomă cu chipul ei rotund ca o pâine și nimic nu le lipsea, prin amiaza ca o pâlnie nevăzută, timpul curgea împletit cu liniștea peste ei. și mama începuse să cânte încetișor, abia auzit, vocea ei depășea în frumusețe orice instrument, era plină și dulce ca mierea și el închisese ochii dorindu-și să păstreze în memorie această clipă și toate aceste sentimente pe care le trăia, certitudinea că este ocrotit și iubit. așa adormise, iar când se trezise rușinat, mama dispăruse de lângă ei și copilul auzise un soi de șuierat care tăia aerul amestecat cu o răsuflare străină, de bărbat. mama? se ridicase uite și privise printre frunze și lujeri la ”dansul” mamei care își apăra puii, o combinație de lovituri de mâini și de picioare, de răsuciri ale trupului ca o trestie în vânt pe care bărbatul care le tulburase tihna nu le putea vedea ci doar simți. curând îl văzuse prăbușindu-se în apă și mama întorsese spre el un zâmbet mai luminos decât soarele. și el fugise spre ea. desigur că nu știuse atunci ce era dansul și felul în care orice novice învăța să se apere ori cum exersau toate ore în șir, dar știuse că oricine stăpânea această artă era greu de ucis, iar luptele din monasterion erau cu atât mai rafinate cu cât nimeni nu rănea pe nimeni și totul se oprea la atingere, una ca o răsuflare de vânt. atunci, când mama dansase, nu îi fusese frică, mama reușea întotdeauna să alunge sentimentul ăsta doar zâmbindu-i.

saukrat ridică piciorul drept cu o mișcare lentă și lovi aerul cu talpa în timp ce mâinile îi pluteau deasupra capului. pe chip îi apăruse un zâmbet și ținea ochii închiși știind deja că postura era perfectă. prefera să se antreneze singur, departe de ochii maicilor și de orice ierarhie și folosea rareori un soi de manechin detașabil, o păpușă fără chip, umplută cu paie, care acum zăcea într-un colț. el doar își dezmorțea oasele, nu avea nevoie de mai mult, destul că stătea cu orele în jilțul dreptății, nu se vedea dansându cu maestrele pe care și le imagina umeori cum alunecau într-o armonie care lui îi lipsea, dar era ca și cum ar fi pus un copac să se legene în vânt cu grația unei flori. când, obosit de întinderi și răsuciri, se așeză cu tălpile pe podea și mâinile deasupra capului, ușa se deschise și portia intră brusc, convinsă că îl va găsi în pat. era treaba ei să asiste la trezire și, de ce nu, să-i fure visele, dar el nu visa. deschise ochii și zâmbi spre ea exact în clipa în care soarele începu să-și înalțe discul peste ziduri.

-ziua să-ți fie bogată, maestră!- șopti el lăsându-și mâinile în jos

înaltă cât el și ascuțită ca un băț, femeia pufni și bătu din palme chemând slujnicele dimineții care aduceau prosoape umede și uscate. odaia se umplu de răsuflările tuturor și cât dură baia portia privi pe fereastră la zid și nimeni nu scoase un sunet. desigur că i se părea o prostie toată armata asta de slujitori dar  se lăsă splălat și îmbrăcat știind că nu avea rost să se împotrivească. portia vorbi spre el ca o pisică înaintea șoarecelui tocmai când el își așeza cutele robei:

-ziua să îți fie dreaptă!- apoi se apucă să toarne ceaiul ca o nevastă supusă, ceea ce nu i se potrivea deloc.

văzu în mintea ei că ezita să-i propună să se antreneze cu ele și nici el nu insistă. cel puțin până acum se purtau cu el ca cu un copil, închizându-i adesea ușile în față ori refuzând să răspundă la întrebări și el renunțase. se ridică și ieși fără să privească în urmă. portia strângea ciucurii ei portocalii în mână chiar fără să își dea seama. mai zăbovi puțin privind obiectele familiare apoi porni spre odaia ei unde acolitele alergau să îi facă pe plac chiar înainte să poruncească, doar le dresase cu mintea. zâmbea. maica rosa avea chiar umor de-și adusese propriul nepot pe tronul violet, dar ea nu se grăbi să dea de știre că știa, cea de-a doua culoare a curcubeului era mai isteață de-atât. avea să aștepte.

update: cuvintele pentru luni, 20 mai sunt: misterul, suflare,  amară, rigurozitate, șoarece, dezgustat, îndărăt, friptă, neatinsă, bunica, colțuroasă, insistență.

dacă doriți să aveți și titlu propunerea mea este începutul … (și aici alegeți voi ce anotimp doriți)

spor!