să ucizi un curcubeu (1)

saukrat stătea și privea pe fereastră fără să vadă cum cea de-a treia primăvară venise, umpluse dealurile de un nou verde și alb și, cel puțin în privința asta, nu încăpea îndoială, avea să fie o recoltă bogată încă de la următoarea rotație a anotimpurilor. din nou, maicile avuseseră dreptate, dar tot ar fi vrut să știe ce ascund și cum fac scuturile acelea, ca semn de bună credință ziseseră ele, ca gest de intimidare știa, lucru care nu le reușise căci cei care vorbesc în adevăr nu pot fi intimidați. de-aceea purta vălul tăcerii mai des decât s-ar fi cuvenit, căci adevărul nu poate fi văzut de oricine și nici acceptat cu ușurință. acum însă, vălul fusese lăsat deoparte și ochii lui mari, de culoarea nopții, se lăsau în voia tabloului din fereastră prin care treceau fără să-i tulbure frumusețea. saukrat căuta de fapt ceva și, în cele din urmă, când găsi fără urmă de îndoială, capul începu să i se clatine ușor a negare. elea fugea din nou, o făcuse de atâtea ori încât devenise plictisitor să o tot aducă înapoi dintre straturile de varză care înfloriseră, un roz splendid umplea grădinile, păcat că maicile nu reușiseră să-i dea și miros, ar fi fost o iluzie perfectă. și iat-o pe mica elea înfășurată în mantia ei cum încerca din nou să fugă chiar înaintea canonizării. ei, grozăvie! cu un aer plictisit trimise locația către gărzile care umblau bezmetic, ba încă făceau și un zgomot cumplit ca și cum căutau cu tot dinadinsul să fie auziți. acolo- transmise gândul și ochii i se umplură de scântei colorate. emoțiile lui erau culori iar acum erau roșii ca sângele. era saukrat furios? desigur, nu putea afișa sentimente, drept pentru care, imediat ce transmise gândul, chipul lui deveni impasibil și numai culoarea ochilor stărui în violet. canonizarea! întâi asta, abia apoi elea și năravul ei prost. se întoarse cu spatele la fereastră exact în clipa în care cele douăsprezece maici intrau în sala de marmură, pluteau în robele lor albe și foșnitoare. semănau cu un cârd de gâște îndopate, lucru care îi aminti că nu mâncase nimic astăzi, treburile îl făcuseră să uite, dar saliva deja la gândul ospățului care urma. un alt gând plecă spre bucătăria unde se pregăteau bucatele: să nu usuce gâsca cu prune cumva, neroadele alea ar fi fost în stare! ca oricărui bărbat, îi plăcea să mănânce și nu pricepea abstinența pe care o tot susțineau maicile, era o prostie și o tortură fără rost.

se bucura de o siluetă zveltă și de avantajul unei digestii asupra căreia nu avea nevoie să intervină și multe aveau să se schimbe cu ziua de astăzi care mergea conform planului, mai puțin fugara lui soră. oare douăsprezece lovituri de bici ar fi fost de-ajuns? trimise sentința mai marelui gărzilor și păși în mijlocul femeilor care se așezaseră deja în jilțuri și așteptau. ca la un semn, începură să cânte și el închise ochii. stătea drept, cu mâinile împreunate și mintea golită de orice gânduri, iar bătăile inimii urmau cântul în limba veche pe care nimeni nu o mai știa. deschise ochii imediat ce ultima notă se topi în aerul călduț, culoarea era mai intensă decât fusese vreodată, violet, ultima dintre culorile curcubeului și singura masculină. maicile se ridicară să salute pe noul canonizat, desigur, totul fusese doar o formalitate, trecuse de toate încercările la care fusese supus și apelase la viclenia lui, femeile nu erau proaste, altfel cum ar fi putut alege dintre toți cei care râvneau la curcubeu? el nu râvnise, dar știa totul de la mama lui care nu apucase să trăiască ziua asta, murise când era copil, nu înainte să-i lase semnul de naștere și de soartă în palme. mama avea darul profeției.

saukrat își acoperi chipul cu vălul de canonizat și rânji în vreme ce ușile mari se deschiseră și o gloată de slujitori apăru aducând mese și scaune într-o veselie molipsitoare spre care maicile priveau cu mirare reținută. când totul fu gata, un noul val de oameni se ivi dinspre grădini, nobilimea cea lacomă, oameni în mătăsuri și catifele brodate cu aur, încărcați de parfumuri grele și dornici să aclame omul zilei, după ce ieri îl îngropaseră pe celălalt. precum îi spusese mama să nu uite și el nu o făcuse, privea din locul lui adunătura care se înghesuia la mese și-l privea pe furiș. maicile se retraseră și în murmurul mulțimii apăruseră slujitorii-călugări care purtau pe brațele lor tatuaje: se aduceau mâncarea și vinul pentru ospăț și înaintea lui apăru gâsca rumenă. salivă și activă simțurile știind dinainte că nu era urmă de otravă, ghildele se ocupaseră deja de asta și aveau să slujească la bunăstarea lui de-acum. gâsca era gătită perfect și vinul îndoit cu apă numai bun ca să alunece mâncarea pe gât.  când termină de mâncat văzu sala care se umpluse de dansatori ce așteptau semnalul lui și ridică mâna cu un gest larg. dansați, dansați! de-acum o să dansați cum vă cânt eu!- și zâmbi. aveau să o țină așa până la ceasul de veghe, când se vor aprinde focurile și se vor împărți pomenile pentru săraci. turte de mălai și zeamă de varză, câte un bol de orez pentru norocoși. pentru ca viața lui să fie lungă și îmbelșugată. din nou își goli mintea și se umplu cu răbdare, o atitudine cât se putea de potrivită rolului. apoi muzica încetă și din mulțimea înfierbântată apăru o femeie cu un sipet în mâinile albe, era ultimul pas al zilei, ceremonia darurilor care, în majoritatea lor, erau fructe și semințe, câte o bucată de mătase violet și el mulțumi fiecăruia cu o înclinare de cap. când se termină și asta se ridică și ieși, în urma lui slujitorii-călugări pofteau mulțimea afară din palat, iar pe cupola albă se ridicase din nou, întreg, curcubeul. se retrase în camera lui și își desfăcu vălul care căzu ca petalele unei flori ofilite. ochii lui aveau culoarea fumului acum și se așeză în fereastra din care nu se vedea  decât zidul întunecat de iederă pe care trecea straja la răstimpuri, altă iluzie, dar nu se putea plânge, locuințele maicilor erau și mai urâte.

elea îi apăru în minte, îi simți atingerea rece, ca o lamă de cuțit. de ce fugi? doar știi că te găsesc mereu! nu primi răspuns și nici nu se aștepta. chipul ei de tânără femeie înlocuise naivitatea și uimirea cu care, copilă fiind,  privea cupola ore în șir, captivitatea o făcuse năvalnică și mai hotărâtă, era frumoasă ca mama. toată lumea știa că femeile frumoase făceau copii asemeni lor, o prostie ar fi zis el, mama nu fusese nici pe jumătate de frumoasă cât era ea. două maici, pesemne novice, îi aduseră apă și lumină murmurând un cântec al lor. se așeză pe pat și bău din apa filtrată, apoi deschise o carte la întâmplare. știa că îl spionau și simți cum se deschide al treilea ochi, unul nevăzut care îl căuta pe el. ce proaste! doar nu credeau că nu se aștepta la asta! atinse sfera de lumină cu gândul și ea dispăru cu un pocnet, prefera întunericul acum, voia să își savureze victoria, pentru răzbunare era destulă vreme. mirosul de varză pluti dinspre ușă și iarăși zâmbi în sinea lui, cu ochii închiși. elea strigă în mintea lui dar era prea târziu. oftă.

-să nu uiți, saukrat! când vei ajunge acolo să nu eziți! trebuie să ucizi curcubeul!

și el îi promisese.  luna se ridica de argint peste orașul care petrecea. era ceasul de veghe al nopții.

update: pentru luni, 29 aprilie cuvintele pe care vi le propun sunt: așezarea, mizeria, fereastră, dimineață, lunatic, schimbarea, seamă, copilărească, efort, comună, frunză, obiecte.