întreg (3)

un plâns de copil o făcu să ciulească urechile în adăpostul pe care și-l găsise, stătea la pândă deși sărbătoarea luminii nu începuse, mai erau ore bune din ziua prea caldă și n-ar fi ieșit dacă nu era gil. de când știa adevărul și furia de-nceput se mai domolise, lucrurile se legau altfel în mintea ei, ba încă era mulțumită că taică-su știa și păstra distanța, oare gil îl convinsese că era mai bine așa? alungă gândul, pe max chandelier nu-l convingea nimeni, era un încăpățânat la fel de mare ca și ea. de ce tot zgândărea rana asta veche?  nu mai era cale de întors. se foi îndărătul ghiveciului mare cu flori galbene ca niște mici sori.

gil intrase în casa meșterului de săbii pe care îl cunoștea, aici își alesese cuțitele, primele două erau atât de mici încât nici nu i se vedeau în palme și bărbatul rânjise când îi văzuse alegerea, lucru care o făcu să se cutremure cu greață. nu îl plăcea, conchise, și evită să se mai arate pe-aici, nici acum nu voia să dea ochii cu el. o vreme nu se întâmplă nimic, oamenii mergeau de colo, colo, straja călare se auzea de departe venind și trecând, vânzătorii ambulanți își strigau marfa, hangii pofteau străinii în casele lor și peste toate un miros de trupuri asudate, de mâncare și de leșie, de hamuri și cai, de poame stricate și de lemn ars, se amestecau toate și ar fi dat dureri de cap unui străin de locul ăsta care făcea parte din viața ei.

cât se cuibărise ea în așteptare, gil salută meșterul și trecu pe ușa din spate fără să se oprească. o să-i comande un cuțit când s-o întoarce, zâmbi la gândul ăsta și păși printre gunoaiele care umpleau locul. față de forfota din stradă, aici era o liniște de își putea auzi cizmele strivind niște poame putrezite și lemne rupte, o risipă cu care nu era de acord. mirosul greu îi umplu nările și se strâmbă, bine că nu avea prea mult de mers. o ușă se deschise și tresări, o femeie aruncă o găleată de zoiae fără să-l bage în seamă, mai că-l stropi dar nu apucă să strige la ea, o a doua ușă se deschise, de data aceasta pentru el și alunecă înăuntru.

din întuneric maud îl privea cu ochii ei reci și în ciuda privirii, zâmbetul ei înflorise într-un zâmbet ca și cum cele două părți ale feței nu aveau legătură una cu cealaltă. venise așadar, prostul de gil era curios ca o pisică fără minte.

-arăți de parcă te-a mușcat umbra!- pufni ea

-iar tu ești la fel de frumoasă!

–totdeauna ai fost un mare prost! deștept, dar și prost.

-ce vrei? după cum vezi, am venit. ce vrei?

-argintul cuvenit? să începem cu asta, mi se cuvine niște argint. mult argint.

-tu ai ales să pleci.

-iar tu m-ai lăsat ca și cum nici nu contează, gil. ți-am dat atât de mult timp ca să vezi! ești un idiot!

-mă bucur că spui adevărul, în sfârșit.- tonul lui era calm și ochii i se îngustaseră ca atunci când se pregătea să atace, două linii negre prin care sorbea lumina. mâna dreaptă strângea pumnalul, era un gest instinctiv și dacă maud văzuse amenințarea, nu părea să îi pese defel. plânsul se auzi iar de după perete și o văzu tresărind. exista o legătură între ea și copil, informația asta era importantă. de-aceea plecase? de-aceea îl chemase? nu conta, nu putea fi al lui, se înstrăinaseră cu mult înainte de karen, nici măcar nu știa de ce, se întâmplase pur și simplu. dincolo, plânsul se opri cum începuse și femeia se destinse, îi văzu umerii lăsându-se. șarada cu straja care o prinsese îi dăduse prilejul perfect ca să dispară înainte să se vadă semnele și fusese eliberată imediat ce dovedise că urma să fie mamă. dintr-un motiv pe care nu îl știa, luminații nu se atingeau de mame, iar oamenii se blegeau când deveneau părinți potopiți de griji pentru o bucată de om care, după ce va fi crescut, avea să plece fără să se uite în urmă. nu așa făceau toți? mușca-te-ar umbra! își pierdea răbdarea!

-ai noroc că nu te ucid!- scăpă printre dinți

-nu o faci pentru că ți-e frică de pedeapsă.

nu era adevărat, max chandelier ar fi putut să îl scape cu o fluturare de mână, devenise puternic. se întoarse să plece:

-să nu mă mai cauți vreodată! destul că îți respect alegerea și că nu ai avut încredere.

ieși fără zgomot și lăsă în urmă toată povestea. gândul lui se întoarse la karen care pândea pe undeva așa cum umbra pândea lumina. trebuia să fie mai cu băgare de seamă. în casa meșterului un bărbat se tocmea cu acesta și când îl văzu, îi zâmbi cumva familiar. avea ochii albaștri și pielea arsă de soare, iar după haine părea unul străin abia venit de la porțile umbrei, dar nu-l cunoștea. ieși în stradă și porni agale către casă. ezită în dreptul ghiveciului dar își continuă drumul ca și cum nu știa. umbra apăru înaintea lui cu ochi de ceață, se iscă din pământ  și întinse spre el brațe lungi, noduroase și o gură căscată gata să-l înghită. îl așteptase. fără să stea pe gânduri își scoase sabia și înfipse picioarele mai bine în pământ gata să se apere și să apere pe oricine. plânsul de copil se auzi iar, aproape. atacă primul braț, îl reteză cu o lovitură uite și o mâzgă verde îl împroșcă pe obraz și pe ochi. îi ardea pielea și carnea și se sili să rămână în picioare și să nu urle, lovi din nou deși nu mai vedea cu un ochi, fusese o prostie să se repeadă așa! umbra își desfăcu brațe noi și el atacă orbește, reteză iar și iar brațe care cădeau, împroșcau cu otravă și se formau din nou, tot mai multe. maud avusese dreptate, era un prost.

karen apăru în fugă și începu să arunce cuțitele însă gil o împiedica să ajungă la țintă, ochiul umbrei era ascuns de trupul bărbatului și strada se golise într-o clipă, rămăseseră doar ei doi și umbra, gil care se mișca dezarticulat și fără noimă, silindu-se să rămână în picioare. karen ezită, nu putea arunca așa, ar fi riscat să-l atingă. urlă:

-lasă-te jos, gil!

aerul încremeni, lumea întreagă își ținu respirația când vânătorul se prăbuși la pământ cu un geamăt. o auzise? nu știa dar înaintea ei se căsca miezul umbrei și aruncă cu forță ultimul cuțit. nu se uită, știa că nimerise, alergă spre trupul bărbatului care zăcea în praf și mâzgă, locul devenise fierbinte și se sili să îl tragă de acolo, o ardeau palmele și nu putea să respire, dar nu se opri. curând lumina începu să curgă din nou cu nepăsare și liniștea se sparse în strigăte de oameni care se apropiau. venea straja. spera că nu era prea târziu pentru el. plânsul de copil se îndepărta cu tot cu maud. era un copil al umbrei.

update: pentru luni 22 aprilie cuvintele vor fi: primăvară, iluzie, lacomă, siluetă, dansatori, majoritatea, răstimpuri, recoltă, impasibil, formalitate, nevăzut, zeamă.