rostind adevărul

să nu te temi de adevăr.

șovăia. dimineața în care pleca, așa cum stabilise, să fugă din calea primejdiei care se plimba prin palat trecuse, se risipise ca nisipul în vânt și ea era tot acolo, într-o amorțeală din care se întreba uneori ”dar dacă?” dar dacă greșea de data asta și se mai putea face ceva? ce? se amăgea singură, lumea o luase la vale imediat ce paitar murise. bunul paitar, prima mână de sabie, omul pentru care bătea inima ei era mort și îngropat împotriva poruncii regelui care amenințase cu moartea pe oricine ar fi îndrăznit. și ea îndrăznise. pentru că paitar fusese un om drept, bun și căutase numai adevărul, iar atunci când îl găsise, nici nu fusese prea greu de aflat, toți sfetnicii îl purtau în ochii lor blestemați, regele îl acuzase de trădare, urlase ca un apucat și ceruse moartea lui. până la apus, așa poruncise. paitar nu fugise și nu se împotrivise, crezuse în oamenii dintre care nu rostise nimeni adevărul. la drept vorbind, nici ea nu făcuse nimic, stătuse în piață cu ceilalți, privise cum moare încă un nevinovat, așteptase noaptea și cărase trupul însângerat , îl îngropase în crângul unde o văzuse pe regină.  de-acum erau amândoi, îi păzeau câinii pustiei, iar prin palat curgea moartea după pofta noii regine.

trebuia să plece. luase hotărârea cu zile în urmă, își strânsese lucrurile într-o boccea pe care o înghesuise sub pat, privise cu teamă la ziduri și porți, la straja de care se temea. planul suna a evadare. tocmise oameni, îl găsise pe thomas beat și-l oblojise, era un prost care zăcea în loc să scoată oamenii, să-i ducă pe zidurile de la apus, așa îi spusese. paitar se răsucea în mormânt, nu vedea? ba vedea, dar de unde știa ea de mormânt când corpul dispăruse? nu-i spusese, nu avea încredere, dar reușise să-l vadă scăpat, plecase, dea zeii buni să nu se mai întoarcă! străjile scotociseră prin tot locul după ei, iar cei care nu plecaseră erau morți sau închiși. regele se mâniase cumplit ca și regina, dar ea nu se manifesta în public, stătea ca o baligă pe tron și zâmbea, i se rotunjea burta de grasă ca o găină în vârful gunoiului și le alungase. nu le suporta pe rostitoare.

să nu taci în fața adevărului.

fiecare dintre cele 12 știau asta, o repetaseră într-atât încât mintea și se modelase după cuvinte și chiar regele ținea aproape pe câte una, le arunca priviri când cumpănea în sala judecății, știa pentru că fusese acolo, stătuse în colțul umbit, ascultase cuvintele și separase minciuna de adevăr, frica de curaj ca gălbenușul din ou, deși locul ei preferat, atât cât slujise, era alături de regină. crescută de ghilda lor, aliona era ca o floare pe creangă, ca o icoană în catapeteasmă, ca un crin născut în noroi. frumusețea ei, departe de a fi ceva clișeic, o urma ca un nimb, fura mințile și suflarea chiar și celui mai mizantrop dintre curteni, însă nu pentru asta era prețuită. nobilă din născare urmase calea spre adevărul ca o mântuire, se privase de tot ce era lumesc și vremelnic și se pregătise cu o răbdare de melc pentru o viață în adevăr care să slujească regatului și tronului. frumusețea- le spunea suratelor- este o banchiză ce oprește cunoașterea, o baltă pe care soarele o usucă într-o clipă, un borcan  gol care nu slujește la nimic atunci când lemnul crapă.

trăise în preajma reginei cu adevăr și în acesta, ideile și credințele lor sporeau și slujeau vieții și morții, ciclul care nu se oprește vreodată și, devenită regină prin iubirea pe care o judecaseră împreună de atâtea ori, dorind să nu greșească în alegere, aliona renunțase la ceea ce împlinea o femeie între femei: să devină mamă, ceea ce regelui nu-i păsa defel, însă sfetnicii șușoteau pe ascuns orbiți de nevoia de urmași, pentru viitor spuneau ei, dar o regină ocupată cu pruncii ar fi privit mai puțin la uneltirile lor. și ea știa și tăcea, călca pe jurământ ca o îndrăgostită oarbă la pericole, râdea ca o floare de clopoțel în vânt și trăia o fericire care nu exista dincolo de mintea ei. când murise, o spălase, îi legase ochii lipsiți de lumină, îi șoptise la ureche ultimul adevăr, cu lacrimile ei împodobise fruntea netedă, prea devreme răcită, cu mâinile ei îi pusese piatra la căpătâi și rostise adevărul despre făptaș, îl dăduse vântului. nu se gândise atunci că vântul îl va găsi tocmai pe omul pe care îl iubea.

să nu renunți la ceea ce iubești cu adevărat

paitar o iubea pe regină. vedea asta în ochii lui atunci când se trezeau în patul lor alb, o vedea când intrau în sala mare, braț la braț și o singură inimă, o vedea când se înclinau înaintea tronului și inima lui se crăpa la fiecare zâmbet pe care și-l întorceau cei de pe dais ca și cum erau singuri pe lume și se lipea la loc de fiecare dată când regina se uita la el. adevărul fusese rostit și nu putea fi schimbat, îl știau toți, dar gândul plecării venise de la ea. inima lui s-ar fi potolit mai departe fiind, pe zidurile de gheață și regele acceptase bucuros, nu era mână de sabie mai pricepută în regat ca fratele său care, iată, se punea singur în slujbă grea. aliona suspinase de grija ei, ba chiar o certase. ”să nu renunți la iubirea ta”- îi zisese în iatac, adunate cu toatele și împletind mătasea. nu renunța, o durea însă chinul lui și-l voia întreg, chiar și departe. o vreme păru că totul mergea bine, veștile o bucurau ca și cum îl vedea aievea, și-l închipuia pe zid cum lupta și veghea, cum își găsise în sfârșit rostul și liniștea. dorul o rodea pe dinăuntru, dar nu putea alerga la el, tânjea să se piardă în brațele lui și se usca în palat.

ocupată cu treburile ei de regină, cu balurile și distracțiile de primăvară, aliona se îndepărtă încet de rostitoarele de adevăr, cel mai des era prea obosită ca să le primească ori regele nu se putea lipsi de prezența ei. așa le spunea în frânturi de timp, mereu pe fugă, tot mai palidă și mai străină, ca una al cărei timp pe pământ se grăbea fără ca nimeni să vadă semnele, ea și mai puțin ar fi crezut că regele iubit plecase urechea la sfetnicii mincinoși care pofteau să schimbe regina cu o broască. pe toate acestea le află paitar întors de pe ziduri și le rosti cu pecete de moarte în sala de judecată unde fusese pus în lanțuri. nu-l putuseră salva, regele era orb la adevăr, nu vedea decât promisiunile de prunci ale noii regine și vorbele ei otrăvite despre invidia dintre frați.

îmbrăcase doliul în suflet, își legase iubirea de piatra lui de căpătâi și viața de moartea lui. oricât de mult spusese adevărul, nu-l smulsese din moarte și nu-i mai rămăsese decât fuga. șovăia ca o copilă. viață-moarte-viață. treaba ei era să rostească adevărul. dacă pleca nu renunța la tot ce iubea?

începu să plângă încet, așezată pe patul unde își țesuse iubirea orfană. am nevoie să trăiești pentru mine- îi șoptise paitar ultima oară- promite-mi asta. și ea o făcuse.

update, 5 februarie:

pentru lunea viitoare ( 11 martie)  vă propun un text  cu titlul la alegere dar cu următoarele caracteristici: să conțină o parte din corpul uman și o culoare (de exemplu: mâna verde, piciorul alb, burta albastră, etc.) partea de conținut rămâne la liberă alegere și inspirație.

pentru cine folosește cele 12 cuvinte, acestea vor fi: dantură, pantofi, cofetarul, umbrită, maraton, saună, emoționat, cotitură, bucătărie, garduri, calendar, sâmbătă.