te iubesc de undeva?

stătea la fereastră cât era ziua de lungă și aștepta, urmărea spectacolul vieții din care nu mai făcea parte de o bună bucată de vreme, imobilizat în fotoliu, ieșea tot mai rar și cu dificultate, forțat fiind mai cu seamă de bolile vârstei, cu ajutorul asistenților care îl jupuiau de bani și-l oboseau este măsură, se întorcea în casa lui în așa hal de iritat încât jura că nu mai merge la doctori în vecii vecilor ceea ce, ipohondru din fire cum era, uita imediat ce simțea un vertij sau vreo palpitație, termen de care se folosea în exces pentru a descrie nesfârșitele și închipuitele lui simptome care nu erau altceva decât un strigăt mut în fața singurătății în care trăia de când și ultima dintre soții plecase, măcar ea se dusese în lumea drepților, dăduse colțul cum ar veni, într-o deplină tăcere, așa cum trăise, într-un refuz al comunicării, se mulțumea cu privirile ei pline de reproș sau indignare, pe-astea le exersa mereu, chipul ca o carte deschisă parcă arăta numai două litere și mai puțin boala ascunsă care o luase până la urmă, doar o imensă dezamăgire cu care nu putea lupta, o simțea la rându-i de când se retrăsese din activitate, li se reduseseră veniturile și fusese nevoit să mai vândă din casă, lumea aceasta care părea nouă și străină nu-i mai încăpea, deciziile se luau pe deasupra lui și în timpul ăsta privea strada pe care înainte nici măcar nu o băga în seamă, era prea ocupat și grăbit, altminteri era frumoasă, cu clădiri cochete, la ferestrele cărora se vedeau flori și chipuri, cu trotuarele mereu pline de suflete care alergau în rând cu mașinile, un râu de chipuri grăbite care repetau zi după zi același drum, același freamăt, aceleași preocupări, într-o reluare absurdă pe care o cunoștea prea bine, căci viața este numai un șir de gesturi și obiceiuri care slujesc hranei, odihnei, nevoi ale ființei care obosește la un moment dat, este pusă pe pauză, trasă pe linia morții de unde nimeni nu se mai întoarce, loc unde, nu se mai amăgea, se afla și el.

de unde locuia, la primul etaj al casei din colț, odinioară numită palatul soarelui fără vreo legătură evidentă cu astrul, în spațiul lui mic, dar suficient pentru cineva care se deplasa greu și era mai bine să aibă totul la îndemână, se vedea o bună bucată din strada largă cu oamenii ei zoriți, răul pe care îl recunoștea, își construia povești pe care le lega una de cealaltă și le murmura în gând, trăia un soi de bucurie când își recunoștea personajele pe care le privea cu aviditate, ciulea urechile deși nu putea auzi ce își spuneau, strada era un loc al zgomotului și al mirosurilor, dar putea completa de la sine, doar nu trăise degeaba în lume, înconjurat permanent de oameni care așteptau sau cereau ceva, era uimitor cât de multe se puteau spune cu o privire sau o vorbă și, deși mai direct de fel, exprimând concis ceea ce trebuia spus de fiecare dată, fără echivoc, știa, se învățase să traducă semnele, micile gesturi care se confirmau ulterior, era mirabil de simplu, ca acum, când femeia cu părul roșu care apăruse de obicei, se putea spune că o așteptase, țăcănea cu tocurile ei pe trotuar, o recunoștea după mersul săltat care îi făcea părul să plutească, inele bigudate pe la vreun coafor unde se și vopsea, era convins de asta ca omul care a plătit destule soții, părul acela o făcea inconfundabilă și, într-o oarecare măsură, o apropia lui, nu-i mai era străină deși nu-și vorbiseră vreodată, habar nu avea de existența lui, din punctul de observație era și greu de văzut cum urmărea spectacolul ființei cu mâinile împreunate pe pervaz, mâini care tremurau de anticipare, la vederea cărnii necunoscute pe care vântul dimineții o dezvelea  ca și mersul ei grăbit, își imagina abisul dintre pulpele ei și tăria sânilor pe care nu-i putea vedea, dar îi știa, erau o promisiune de lapte pe care și-o contura nestingherit, lucru care îl făcu să tremure în clipa în care femeia se oprise în fața unei vitrine, o văzu cum se uita în sticla murdară care o încăpea toată și femeia ridică o mână, își potrivi ceva pe rochia înflorată care se învolbură sub vântul trezit și el și preț de o secundă ochii avizi din fereastră se umplură de scântei, un geamăt străbătu gâtlejul uscat și gura i se umplu toată de salivă, un fir i se prelinse exact ca atunci când scăpa supa din lingură și toate acestea nu le văzu, nu le simți măcar, absorbit de priveliștea care, fără îndoială, îi trezise toate simțurile și se pomeni tremurând necontrolat în fotoliu înaintea deplinei frumuseți a vieții, căci ce este viața dacă nu carne și sânge, agonie și extaz, mântuirea unei iubiri pe care nu o mai simțise de multă vreme și care, prin ea însăși, întinerea și umplea cel mai uscat dintre copaci.

ceva mai târziu, după ce strada întreagă vuise de zgomotul ambulanței chemată de menajeră la vederea bătrânului pe jumătate dezbrăcat, inconștient, ducând în spatele pleoapelor închise un zbucium doar al lui și prăbușit într-o baltă ce aducea a urină și lichid seminal care îi pătase pantalonii, biet steag fluturând sub genunchii osoși, ca și cum, cu un ultim gest de decență, se eliberase și nicicum nu voise să se murdărească, așa le spusese medicilor, bătrânul suferind de data aceasta din motive cu totul și cu totul reale se trezi în pat străin, de spital, amețit și nu deplin conștient căci mintea lui părea că a rămas agățată în sublimul clipei de dimineață, iar de acolo lipseau bucăți mari de timp pe care menajera le aflase și nu fără groază, le ținea cu rușine în suflet, niciodată nu se mai pomenise una ca asta, un bătrân pe jumătate senil care se urcase pe pervaz fluturându-și mădularul înaintea peretelui murdar pe care nicicum nu se putea vedea nimeni deși el stătea acolo ziua întreagă și privea, poate către un trecut al lui, amintiri și frânturi din viață care îl făceau adesea să zâmbească și-i părea fericit, îl lăsa în lumea lui și nu se îndura să-l tulbure, până la urmă o plătea bine și nici nu era pretențios ca alții, mânca tot ce i se dădea și își lua singur medicamentele, încă se descurca la baie binișor și rareori trebuia să-l spele, iar el se rușina nespus, cu o decență din alte timpuri care o făcea să râdă.

sub pături, bătrânul gemu, mormăi ceva și ea se apropie repede să-i prindă șoapta, poate voia apă sau altceva și-l auzi cu mirare:

– te iubesc de undeva? cine ești tu?

update: tema pentru luni, 26 februarie vă propun să rămână tot în registrul iubirii, doar că de data aceasta nu vă dau titlul ci o cerință: sintagma sau titlu ales să se regăsească în textul propus măcar de trei ori.

cele 12 cuvinte pe care vi le propun sunt următoarele: elicopter, miriapod, clopote, elastic, meteahnă, crestătură, eviscerare, mantou, ciripit, elongat, maiestuos, concav.

spor!