risipitorii

eram, deci, cu toții, la masa de lângă intrarea pe terasa chiorului, deși era mult zis terasă pentru cele câteva mese damblagite, care numai albe nu mai erau, împrejmuite cu un gard scund, gata să cadă și el, motiv pentru care orice bețiv de-al locului nici nu se atingea de el, știa că ar putea să cadă oricând cu tot cu el pe drumul mărginaș pe care rareori se încumetau mașinile, din cauza gropilor și a haitelor de câini sălbatici pe care noi le știam, ne lăsau în pace când treceam cu bicicletele noastre, dar azi veniserăm pe jos, așa zisese șefu că e cel mai bine și noi îl ascultam pentru că era cel mai mare și mulți din cartier îi știau de frică de când îl pusese la respect pe cel mai mare bătăuș pe care îl avuseserăm, aflat acum la pârnaie pentru niște găinării.

stam deci la masă, cu paharele de plastic în care era ceva ce aducea a cafea sau a spălătură de vase înainte și șefu repeta planul pe care îl făcuserăm deja, ne zicea că să fim atenți și să ținem minte că el nu repetă ca popa la iconostas pentru toate surdele și eu am râs pentru că tocmai pe popă aveam să-l legăm în seara asta când se întorcea de la cuvioasele lui, pentru că, așa cum zicea toată lumea, ăsta nu e popă ci saltimbanc, măscărici și nici măcar unul prea grozav și ne face de rușine cartierul, om fi noi săraci, dar cinstiți. chiar și tata a zis că ar trebui să-i dea careva o lecție și că degeaba trimite lumea scrisori la parohie, nimeni nu le citește, așa că eu le-am zis și celorlalți și au fost de acord că da, ce idee bună și uite cum noi, risipitorii- că așa ne numeam noi- o să aducem îndărăt cinstea și buna regulă. îl și vedeam pe tata mândru de isprava noastră și de mine și nu voiam decât să-l facem de rușine, așa cum și merita, că prea umbla cu nasul pe sus și când îi ziceam câte un sărumâna părinte, așa cum se zice, ne privea cu mutra lui albă, ca de făinare, că se ferea de soare ca de dracu și o vorbă bună nu găsea și pentru noi, de parcă nu eram din turma lui și nu țineam și noi posturile din an ca toți ceilalți, de parcă se putea altcumva, că amușina pe la uși să nu care cumva să simtă de dulce și să afurisească.

mai încolo de noi, sta un om singur la o masă și nu părea indigen– cum zisese clara deși eu nu știam ce înseamnă și nici n-am întrebat ca să nu par prost-cu o sticlă dinainte și o geantă ca de poștaș la picioare și cum sta așa, fără mișcare, parcă nici nu sufla, zoli a zis că să-i furăm traista, da nu de tot, doar să vedem ce ține în ea, că i-o dăm îndărăt când s-a trezi, că noi nu furăm de la oameni ca cealaltă bandă, de erau toți închiși acuma, eram numai curioși cum de un străin s-a nimerit în cea mai proastă cârciumă din cartier și dacă vrea, îi puteam spune noi unde găsește rachiu bun și ieftin. sigur că eu am fost de acord imediat, la fel și zoli și șefu care râdea, dar clara a zis că suntem proști și că să nu ne pierdem vremea , că imediat se înserează și avem treabă, apare chioru și iarăși ne suduie că îi bem cafeaua pe care nici nu ai cum să o bei că parcă e din pământ de flori, da noi nu putem sta cu masa goală și nici de bere nu avem bani, nu că aia ar fi mai bună că o îndoaie marta, chelnerița, cu apă și că s-a săturat și atunci zoli a spus că femeia miroase a oțet balsamic și a grajd, creșteau porci în spatele crâșmei, lucru care pe bețivi nu-i deranjează și nici pe tată-su, chioru, pe care nu-l cheamă de fapt așa ci sandu a lu cireșar sau alt pom, asta mi-a zis mama într-o zi, când m-a trimis după tata, deși el nu venea pe-aici și atunci încă nu-i cunoscusem pe ceilalți, nu eram, deci, un grup eterogen de pierde vară care parcă a tunat și ne a adunat, lucru care nu poate fi decât bun la ce bine ne înțelegem, zic eu. nu știu ce înseamnă nici eterogen, asta tot clara ne-a zis-o dar mai bine risipitorii decât pierde-vară, asta știu și eu. poate dacă eram ca zoro de la televizor ar fi fost și mai bine, dar după ce a umblat zoli cu legătura la ochi o zi întreagă și l-a bătut taică-su că să-i scoată prostiile din cap, am renunțat la idee.

dintre toți, mie îmi plăcea mai mult clara, nu pentru că era fată, da avea tot felul de cuvinte și vorbea frumos, nu striga și nici nu înjura ca noi și avea idei bune, ca acum când ne potolea și noi ne uitam la geanta omului care nici nu se uita la noi deși eram sigur că ne auzea, știa ce plănuiam și privea în gol așa cum face mama când nu mai avem bani și tata suduie, grijania ei de viață zice și ea strânge din umeri apoi se duce să pună de mămăligă și eu abia aștept pentru că îmi place mămăliga cu lapte și cum mă cheamă la masă cu vocea ei blândă care niciodată nu strigă de parcă nici nu ar ști cum să o facă. așa și clara, nu strigă dar știe cum să vorbească și tot gândind la asta nu am văzut cum omul și-a desfăcut geanta și s-a ridicat colbul în jurul lui, doar când a scos tabloul de-acolo ne-am oprit toți și ne dădeam coate că ce frumos este și clara a zis că este un peisaj lacustru și omul a zâmbit la noi, a zis că da, așa este și că el l-a făcut, i-ar aduce bani mulți dar nu se poate despărți de el și noi am zis că este frumos deși nu mai văzuserăm niciodată un tablou de aproape, nu ne pricepeam  și atunci omul a zâmbit iar și ne-a spus că dacă vrem, ne cântă o doină doar să-i aducem o frunză că el este prea obosit și sigur găsim în copacii aceia și când a întins mâna am văzut că-i lipseau trei degete și că nu mai putea ține pensula vreodată cu mâna aia.

ne-am grăbit să-i aducem frunze și el a început a cânta, lumea se oprea din drum, ceea ce nu se mai întâmplase vreodată, toți treceau grăbiți altădată și noi ne minunam că ce sunete poate să scoată o frunză și ce de cântece știe, pe unele le-am recunoscut și aplaudam cu ceilalți până când s-a înnoptat de-a binelea și nu ne-am mai dus la popă să-l legăm de pom așa cum merita.

iată și tema pentru luni, 12 februarie:

o poveste cu titlul ”carne de tun” care să includă un pasaj descriptiv, din perspectiva unui personaj feminin.

cuvintele (pentru cine dorește) sunt următoarele: dragon, fățiș, prostimea, control, epilați, surogat, mocnită, rutină, sociale, administrarea, discreție, perfectă.