cartea

după înmormântare,  casa fusese închisă pentru o vreme și evitase să se întoarcă la ea, găsise tot felul de motive ca să nu vină. un strat gros de praf și un miros greu de închis se așezară peste toate lucrurile pe care le adunaseră ai ei și chiar și ea, cât trăise aici, în anii lipsiți de griji în care toată lumea ei o reprezentau cei patru pereți rozi ca spuma de căpșuni și care se uitau acum la ea murdari și pe alocuri cu tencuiala căzută. rozul murise, se prăfuise și se decolorase în soarele care intra prin geamul murdar ca un musafir nepoftit.

în camera de citit a tatălui, lucrurile păreau că îl așteaptă. pledul cu care se acoperea stătea împăturit pe brațul fotoliului cu tapiseria roasă și decolorată pe care cu greu l-ar fi putut numi comod, își pierduse forma, iar pe măsuța rotundă de alături se afla cartea aceea veche din care citise în ultima vreme și pe care o închidea iritat, o ascundea ori de câte ori o vedea în prag.

-e caldă ciorba- îi spunea ea și se rotea pe călcăie- hai să mănânci.

bătrînul cu ochi de un albastru iridiscent o privea mirat, clătina din cap și zâmbea în urma ei. o urma în aceeași bucătărie în care murise maică-sa, repetând ceea ce spusese atunci când o găsise pe jos, fără suflare, îi cedase inima:

-miroase a căpșuni!

desigur, vorbe fără noimă pe care nu le pricepea, bucătăria nu mirosea a nimic, devenise un loc gol și străin fără mama, unul în care stăteau amândoi și priveau fiecare spre alt perete, în timp ce se auzea sunetul lingurii lovite de porțelan și zgomotele lui de om bătrân. sorbituri, un icnet, câte o tuse. și prea multă liniște. era prea multă liniște și ochii i se plimbau pe pereții albi și peste corpurile suspendate ale mobilei pe care o vedea tot prea modernă, nepotrivită în comparație cu vechiul bufet la care renunțaseră într-o vară, nu demult. mama fusese tare mândră de isprava lor: dulapuri albe din pal, așa cum are toată lumea acum- îi spusese. tăcuse ca acum în fața bucuriei lor care le dădea un alt aer, taică-su nu mai părea încovrigat, iar mama ei lumina toată ca un calandru proaspăt ceruit. era ciudat să o compare cu o mașină, dar în sinea ei știa că așa fusese mereu, dincolo de fragilitatea ei, fusese mereu un bolid condus cu o mână fermă prin viață, o mână care părea la fel de delicată ca micile ei discuri cu nucă pe care le cocea pentru ritualul ei de crăciun- nu există crăciun fără ișler- și care nu ezita să lase totul baltă, să măture orice obstacol din calea lor. așa făcuse și atunci când, pentru că așa se decisese la școală, mala se pomenise mutată în altă clasă. mama o ascultase în tăcere, călca niște cămăși și părea absorbită complet de manșete, dar a doua zi se înființă la director cu aerul ei de gospodină delicată. purta un parfum floral-ierbos și o rochie simplă, crem, căreia îi lipsea o capsă la guler. mama ceruse explicații, dăduse din cap și apoi întoarse toate argumentele împotriva omului care privea ca în povestea celor trei purceluși. da, mama fusese un bolid deghizat, dar nu mirosea a căpșuni și încă îi lipsea prezența ei.

în camera de citit, pereții gemeau de cărți și lemnul bibliotecii își pierduse luciul de odinioară. era un loc în care nu multă lume intrase, nu se vizitau cu vecinii și nu își împrumutau zahăr, iar rude nu își amintea să aibă, la înmormântare venise o mână de oameni pe care nu-i cunoștea și care îi spuseseră aceleași cuvinte plate care se spun. le mulțumise mecanic, parcă se vedea acolo, singură și cu chipul uscat, privind lumânările care ardeau.

se așeză în fotoliul tatălui, cu cana de ceai în mână și privi cotoarele cărților din apropiere. pe unele le știa, le citise în camera ei, în vârful patului, ronțăind mere sau biscuiți, lucru care îl făcea pe tată să se strâmbe căci în camera asta nu se mânca vreodată, iar în ultima vreme, când se deplasa atât de greu, îi spusese că poate să ia masa aici și el fusese tulburat, se târâse la bucătărie lăsând cartea deschisă, lucru care nu îi stătea în obicei, ba chiar o privise pe deasupra supei cu un fel de reproș în ochi. tăcuse.  nu-i mai sugerase asta vreodată. el se întorsese la fel de greu în camera lui și la plecare, după ce pusese totul în ordine prin bucătărie, îl lăsase dormind, o mână de om și un suflet înstrăinat. somnul îi mai netezea cutele feței care se adânciseră tot mai mult, separându-l de amintirile ei cu un tată tânăr care îi zâmbea cu tot chipul.

așeză cana pe masă și luă cartea. o atinse cu mâna fără s-o privească ca un orb. amintirea o găsi imediat, îi înflori în minte ca o floare mic și albă, de căpșuni.

ochii lui râdeau spre ea, iar în mâinile lungi ținea cartea promisă, cea despre care îi tot vorbise. fetița țipă de încântare și îi sări în brațe, iar el o roti cum făcea mereu. camera de citit se umplu de râsul lor, mama îi privea din prag. apoi, cu clopotele bucuriei încă în urechi, el se așeză în fotoliu cu ea pe genunchi și îi citi dedicația scrisă cu litere elegante, de cerneală albastră.

”fetiței mele, mala, care miroase întotdeauana căpșuni. cu dragoste, tata”

deschise cartea încet. dedicația era încă acolo, mai palidă, dar încă lizibilă pentru ochii ei. începu să plângă încet, cu micul obiect în brațe.

update, că e trecut de miezul zilei de marți:

pentru luni 29 ianuarie, vă propun drept temă ”scos din uz” o poveste cum vreți voi și despre ce vreți voi cu titlul ăsta

pentru cine folosește cele 12 cuvinte (eu cred că am să renunț la ele, îi tot spun asta de când a început anul și văd că nu mă țin de cuvânt): derâdere, alambicat, castron, foietaj, simulacru, baston, inegal, acreală, limitator, papagal, nautic, macrou.