crângul

drumul cotea agale pe lângă o pădurice nu prea deasă, de copaci lipsiți de vlagă, care se țineau cu toată puterea de pământul uscat, motiv pentru care nici nu creșteau și nici nu aveau coroane bogate, puținele frunze care se încăpățânau să trăiască erau de un verde stins, printre care se vedea drumul șerpuind mai departe, către zidurile ridicate în jurul cetății, acea îngrămădire de pietre înalte, mai bătrâne decât orice om care trecea pe-acolo.

cu atât mai mult, imaginea lor părea nefirească, ca o greșeală a vreunui grădinar prea zelos, lăsată apoi de izbeliște și de natură și de oameni, niciun om întreg la mine nu și-ar fi căutat popas aici cu zidurile înaintea ochilor, îndărătul cărora se găsea apă și umbră din belșug și siguranță pentru odihnă. așa ar fi gândit orice om cu mintea întreagă, ceea ce nu se spunea mereu despre paitar, fratele regelui magrian și întâia lui mână de sabie. întors de la ținutul de hotar, unde ideile lui strălucite îi aduseră faima, oprise aici, la marginea crângului, spre mirarea tăcută a oastei care îl însoțea ca unii care dansau mai iute cu moartea decât cu vreo fată. le câștigase încrederea și îl urmau oriunde, prin urmare, când el descălecă și ceilalți făcură la fel, iar cei care îl păzeau își duseseră mâinile la săbii și își potriviră săgețile în arcuri ca și cum un vrăjmaș neștiut se apropia dintre uscăturile pitice. dinspre crâng se auzi vântul care trecu în grabă printre crengile uscate ca niște fluiere mute, însoțit de zgomotul pașilor ce călcau apăsat pe pământ. pașii lui. dădu cu mâna deoparte niște crengi care se aplecau spre tot mai jos și intră mai adânc în locul ciudat.

-stăpâne?- întrebă unul dintre oamenii aproape de el

-rămâneți de veghe. o să merg singur- zise el

-poate cerceta thomas înainte. nu este nevoie…

-sunt doar crengi, alimon.- și păși mai departe. de-aproape locul părea și mai straniu, ca și cum n-ar fi fost aievea ci închipuire. soarele trecu peste frunzele care dintr-o dată păreau mai verzi și cum te apropiai, aveau luciri de argint ca lama de sabie. zâmbi celuilalt în felul acela care-i umplea ochii de culoarea safirului cu mici scântei aurii și trecu mai departe. la curte trecea drept un bărbat fără cusur, după care oftau toate mamele cu fete de măritat, dar el nu avea astfel de gânduri, iubea mai mult hotarul și sabia.

cu spatele la ceilalți păși printre copacii care îi părea că semănau cu alunii din curtea palatului în care copilărise, deși mai puțin înalți și săraci, crângul acesta abia ce-i ajungea mai sus de umerii lați, iar jos se încăpățâna să se împotrivească oricărui intrus. se văzu nevoit să taie în cale din crengile împletite unele în altele, sălbăticite și zgomotul sabiei lovind lemnul i se păru că seamănă cu un plâns de femeie. ce ciudat! scutură din cap și nu se opri, voia să vadă cu ochii lui dacă ceea ce-i spusese bătrâna era adevărat. până acum, de câte ori îi apăruse în vis, rostise adevărul, însă ultimul mesaj nu-l înțelesese cu niciun chip.

-vei găsi răspunsul în crângul de dinaintea porților!- zisese ea și dispăruse ca ceața de pe zidurile hotarului.

de care crâng vorbise știa el, dar multă vreme își căutase de treabă nehotărât, căci nu putea pleca pur și simplu cu oastea după el doar pentru un vis. singur nu l-ar fi lăsat oamenii, iar lui nu-i trecea prin cap să încalce porunca lui Magrian, se cerea un motiv mai temeinic și acesta veni într-un târziu: murise aliona, soața regelui, pesemne era de mult îngropată când aflase el vestea și frate-su era iar însurat așa cum cerea obiceiul, aliona nu lăsase urmași la tron. se cuvenea să se întoarcă doar ca să-și aline fratele.

cum călca pe-acolo cu băgare de seamă, gândul îi fugi la regina cu părul de aur pe care nu avea să o mai vadă vreodată, nu că i-ar fi dus el dorul, dar fusese o femeie plăcută, care se bucurase mereu să-l vadă prin preajmă. plăcută? nu, nu, aliona fusese de-a dreptul frumoasă, deși nu s-ar fi cuvenit să zică așa una despre ea, nici chiar acum când frate-său avea să îi povestească plecarea ei din lume, ca multe altele, trecând în grabă prin odăi și oprindu-se din vorbit ca să facă altele, să bea vin și să împartă porunci, să asculte vești încruntat oricât de bune ar fi fost, să gesticuleze ori să strige nemulțumit. cum reușea să le facă pe toate dintr-o suflare, nu pricepea, magrian se schimbase mult de când urcase pe tron, de vină era și adunătura de curteni din jurul lui.

se pomeni pe negândite în mijlocul crângului, într-o liniște ca din alte lumi pe care nici măcar vântul n-o tulbura. aici, copacii erau plini de frunze , ca o perdea de viață verde care îl acoperea pe noul venit și în care stătea în mijloc o fântână de piatră albă ce scânteia în soare de șlefuită, un ochi de apă albastru înconjurat de cercul de piatră care îi amintea de cingătoarea maică-sii, la fel de albă și de lucitoare pe care o purta mereu. zâmbi. și mama lor fusese o femeie frumoasă chiar în umbra aprigului ei soț, magrian cel drept și semăna cu ea la înfățișare sau așa ziceau toți din cauza privirii la fel de albastre, a lui însă nu mai era de multă vreme senină. alungă gândurile, nu venise să depene amintiri ci să afle răspunsuri și mai privi o dată în jur la copacii mai înalți decât el. cum stătea așa nu se mai vedea nimic din oaste și nici din zidurile cetății. se apropie de fântână cu trupul încordat și urechile ciulite. liniștea îl urmă ca un cățel de pripas și cum nu se întâmplă nimic o vreme, se certă în gând că își pierde vremea cu prostii din vise, ca un moșneag care se hrănește cu poveștile unor legende demult apuse.

amețeala îl prinse înainte să priceapă prea bine că locul era vrăjit. mai întâi se agăță de el din pământ, ca niște tulpini crescute cu repeziciune ce i se agățau de picioare, mai apoi îi trecu pe pieptul lat și când ajunse la cap, vederea i se tulbură și căzu cât era de lung lângă cercul de piatră. puțin lipsi să nu-și spargă capul pe-acolo. rămase deșirat, cu picioarele larg desfăcute și ochii închiși ca un prinț adormit din povești nescrise, unul pe care oastea începuse să-l aștepte cu nerăbdare. negreșit că cei de pe ziduri recunoscuseră steagul și vestea întoarcerii lui trecea acum prin cămări, dar el nu avea de unde să știe asta. când se trezi, un văl de ape și aburi îl privea cu chipul unei femei pe care și-o amintea. aliona?

sări în picioare încă tulburat și cu mâna pe sabie, gest care până și lui i se păru caraghios, doar nu avea cum să o taie, era moartă deja. ea păru că zâmbește cu capul pe-o parte ca o fetișcană pusă pe șotii. lumina trecu peste medalionul ei într-un șir de scântei spre care privi mirat. știa banul de aur cu numele ei încrustat, doar el pusese să i se facă, iar ea nu renunțase la acesta nici după măritiș.

-aliona?-întrebă el fără rost- tu ai trimis după mine?

arătarea chicoti. cum putea face asta? întinse mâna dar nu găsi nimic de atins, nici măcar umezeala care ar fi trebuit să fie acolo de la apă. era din apă sau din mintea lui?oare încă visa? mâna care ținea încă sabia zicea că nu, metalul greu și îndelung lustruit era acolo, cu aceeași răceală, el însuși se simțea ca de obicei, treaz și înarmat.

-ajută-mă, paitar!- șopti năluca fără să deschidă gura, ca și cum vorbele trecuseră singure de la o minte la alta.

-regina mea- în glasul lui se citea ezitarea. mai era regina lui? plecă totuși genunchiul.

-ajută-mă, paitar!-era vocea ei așa cum o știa – găsește-l pe ucigaș și fă-l să plătească!

ucis? regina murise de boală grea, el așa aflase nu de vreo crimă.

-nu am pe nimeni altcineva- zise ea

dar cine să fi avut așa îndrăzneală și de ce? servitorii erau dintre cei fără de pată, iar regina fusese iubită de toată lumea, chiar și el se gândise o vreme la ea ca la o soață, deși ea alesese altfel. ce-i putea spune acum unei făpturi de dincolo de pământ? închise ochii ca și cum asta îl ferea de iluzie, dar făptura se apropie tot mai mult și îl învălui, pluti în jurul lui cu un aer furios, apoi se stârni vântul și fugi ca o floare smulsă. când deschise ochii, lumea din jur se schimbase și copacii erau goi și pitici, iar în locul fântânii sătea o grămadă de pietre fără niciun rost, umplute de mușchi și ceva care aducea cu rugina. privi adunătura aceea ciudată  îndelung și-l smulse din mirare pasul apăsat al lui alimon care venise să-l caute, trecând peste poruncă. nu-l certă, la fel ar fi făcut și el.

-ne-am făcut griji că se lasă noaptea și ies câinii vântului din bârlog!

zâmbi către celălalt și-o porniră îndărăt umăr lângă umăr:

-pesemne regele ne așteaptă deja!- zise urcând pe cal. în mâna stângă ținea un medalion, un ban de aur pe care nu știa de unde îl culesese ori că-l avea. îl îndesă în buzunar fără să-l privească și dădu pinteni murgului.

pe cer, soarele se pregătea să meargă la odihnă.

update, marți 16 ianuarie:

pentru luni, 22 ianuarie tema va fi cartea… o poveste care să nu conțină dialog și obligatoriu un pasaj descriptiv.

cuvintele, pentru cei care doresc să le folosească vor fi: ciorba, înmormântare, iritat, căpșuni, împăturite, înstrăinat, încovrigat, capsă, ierbos, iridiscent, calandru, ișler.