un secretaire

fostul profesor de română stătea în celulă cu scrisoarea elizei în mâinile tremurânde. o citise deja de atâtea ori încât era de-ajuns să se uite așa, într-o doară, ca să știe care cuvinte le urmau pe celelalte. și nu destăinuirea ei în ceasul morții îl îndurerase, cât faptul că ea nu se mai afla pe pământ. chiar și după atâția ani de când era închis și nu-și mai scriseseră, în ochii lumii el era un criminal și nu ar fi îndrăznit, inima lui simțise aceeași emoție vie, întreagă, atunci când citise primele rânduri:

”dragă mihai, când vei citi această ultimă scrisoare de la mine, eu nu voi mai fi printre cei vii. te-am iubit, atât cât poate iubi un om silit să ucidă ca să trăiască și îți cer iertare pentru asta. în fond nu toți facem așa ceva ca să trăim?…” restul nici nu mai conta acum, la ce bun dacă nu o mai putea găsi?

-nu am obiceiul de a-mi însuși obiecte care nu îmi aparțin și, precum vezi, nu-mi aparțin prea multe lucruri pe lumea aceasta- își începu relatarea bătrânul cu mâini pătate de vârstă și ușor strâmbe. ochii lui nu completau defel tabloul suferinței prin care trecea și care îl ținea captiv în patul străin care mirosea a sfârșit, unul de care era conștient fără îndoială, păreau mai tineri decât el și în ei stăruia un soi de blândețe. sau împăcare? nu se ascundea îndărătul vreunei speranțe și părea să nu aibă niciun regret.  și nu știu de ce, m-am gândit atunci, cum mă uitam la el, că fusese cu adevărat fericit așa cum spunea, cel puțin o vreme, aceea despre care vorbea.

– un singur lucru am râvnit și nu pentru mine. eram cu desăvârșire îndrăgostit de o femeie care îmi scria pe-atunci misive lungi și tulburătoare, înaintea cărora, ca un iubitor de literatură ce eram, nu aveam nicio șansă. de-aceea mi-am dorit acest secretaire care zace acolo, în praf, singurul lucru de care m-am legat vreodată.

câteva clipe am privit amândoi obiectul care încă îi stârnea emoții puternice și doar un tremur al mâinii pe cearceaf trăda ceea ce se străduia să păstreze pentru sine cu o decență de-a dreptul desuetă. de-ajuns că își recunoscuse iubirea neîmplinită, obiectul nu ajunsese la destinație niciodată.

-o și vedeam scriindu-și epistolele la el, frumoasă așa cum numai ea putea fi, dar nu a fost să fie. biroul ăla mi-a dat viața peste cap, e adevărat, dar cine s-ar fi gândit?

am privit cum se așeza liniștea peste chipul lui obosit, părea aproape palpabilă ca un văl. cunoșteam povestea din ziare citisem cam tot ce putusem găsi despre ea și, printr-un noroc chior, aflasem că omul mai trăiește. ce documentare mai bună puteam găsi decât sursa? numai că, vedeam limpede, nu se grăbea defel, nu i-ar fi folosit la nimic și vorbitul îi seca puterile. reportofonul înregistra nu doar puținele cuvinte ci și tusea, hârâiala, respirația grea care mirosea a pământ, zgomotele de dincolo de ușa pe care bătrânul profesor nu suporta să o vadă închisă. așa zisese asistenta.

-biroul mi-a fost livrat într-o zi de marți pe la prânz, așa cum stabiliserăm. era o zi de primăvară, înfloriseră castanii și teii, iar eu eram tânăr și fericit. ca dumneata, așa- mă privi el cu ochi apoși- ești frumoasă ca orice trup tânăr, desigur. îmi poți da, rogu-te, puțină apă? vorbele astea mă usucă pe dinăuntru.

bău din paharul de plastic de care era atașat un pai cu înghițituri mici și oftă între perne cu ochii închiși. continuă din întunericul lui:

-mi-am zis că nu pot trimite biroul pur și simplu, avea nevoie de câteva îmbunătățiri, niște balamale stricate și sertarul de la care cheia fusese pierdută. cum ea nu știa de surpriză, cele câteva zile cât aveam să îl țin la mine nu mai contau și îmi făcusem un plan să îi scriu și să pun scrisoarea în sertar, iar cheia s-o trimit prin poștă. romantic, nu?- și râse hârâit, un râs care semăna mai degrabă cu un chin.

am încuviințat din cap. încă nu citisem nicio poveste de dragoste în care o scrisoare să fie trimisă astfel și da, era romantism în gestul lui.

-ei bine, lăcătușul pe care l-am tocmit a venit în aceeași zi, mai spre seară și s-a apucat de treabă, a deschis sertarul și precum știi, în el am găsit un tub, rola de film și nimic alteva. eram convins că pe ea se află amintiri lipsite de valoare pentru mine, dar poate prețioase pentru altcineva. cât m-am înșelat! amarnic m-am înșelat!

știam din ce citisem deja că la developarea filmului se găsiseră dovezile crimelor care zguduiseră orașul. chipuri de femei îngrozite, răni din care mai curgea sângele, trupuri goale și schilodite din care viața se scursese fuseseră dovada incontestabilă că vinovatul pentru crimele ținute până atunci sub tăcerea autorităților făcuse o greșeală de-a dreptul copilărească. omul pe care îl ridicase poliția imediat ce apăruse fotograful cu grozăvia în mâini, deși deștept cum aveau să afle, făcuse cea mai banală greșeală: își dăduse numele adevărat pe bonul de comandă.

nimic nu mai contase atunci, nici reputația, nici viața pe care o dusese până atunci, el fusese acela care dusese filmul, biroul se afla în casa lui, iar anticarul nu fusese de prea mare ajutor. nu insistase să descuie sertarul de teamă să nu strice lemnul și astfel, să-și scadă șansele de vânzare. pe deasupra, ca un om simplu, cu copii de crescut și speriat de autorități, tot ce voise omul era să fie lăsat în pace. biroul îi fusese adus de un tânăr a cărui mamă se mutase de curând, asta era tot ce știa. miliția descoperi totodată că pe două dintre victime ar fi putut să le cunoască acuzatul pentru că învățaseră la aceeași școală și cu asemenea dovezi și un avocat al apărării din oficiu care nu  îl ajutase cu nimic și se mulțumea să dea apatic din cap orice spunea procurorul, fusese condamnat.

târziu, când nu ma avea nicio speranță că adevărul va ieși la iveală, venise vestea că o femeie al cărei nume nu fusese dezvăluit fusese autorul acestor fapte pentru care plătise el, recunoscuse asta într-o scrisoare trimisă poliției și fusese eliberat în mare grabă, cu scuzele de rigoare. cuvinte care nu mai însemnau nimic, era deja la anii de pensie. unde să se întoarcă? la ce?  se retrase într-un sat unde oamenii nu aveau ziare și veștile ajungeau târziu și de-acolo la azil, prin grija statului care îi dăduse și o mică pensie.

eram curioasă să aflu ce s-a întâmplat cu femeia care stârnise totul, dar bătrânul adormise și după câteva clipe în care am ascultat respirația lui, am ieșit pășind cu grijă pe hol. nu avea rost să mai zăbovesc și nici să tulbur somnul și așa chinuit. nu l-am revăzut niciodată, în noaptea care a urmat bătrânul a murit ducând cu el taina unor crime pentru care plătise cu iubirea lui. mult mai târziu am aflat și asta din scrisoarea pe care o primise el de la o femeie aflată pe patul de moarte.

poveste scrisă la exercițiul de scriere al Monei:

”Imaginează-ți că tu sau personajul tău găsiți o rolă de film fotografic într-un sertar al unui birou cumpărat de la un anticariat. Pornind de aici scrie o povestire. Ce se va întâmpla? Vei developa fotografiile? Daca da, ce vei descoperi? Lasă-ți imaginația liberă și scrie cu bucurie.”