ținta

gal stătea pe scaunul mic, așezat lângă fereastră și privea prin sticla murdară și rece către ulița pe care nu trecea nimeni. îmbrăcată în rochia de lucru, cu nelipsitul șorț dinainte și cu părul împletit ca o coroană în vârful capului, frământa cu mâinile boneta de olandă pe care o ținea în poală, stătea și aștepta, după ce toată ziua robotise și nici nu apucase să pună o bucată de pâine în gură.

mai devreme, pe ulița îngustă pavată cu pietre și străjuită de casele mic, de lemn, cufundată în întuneric, trecuse straja, le văzuse umbrele lungindu-se și furișându-se, alunecând în odaie ca niște panglici și, judecând după pașii lor care se auzeau apăsat, știu că se întâmplase ceva și nu bun. straja nu aducea vreodată veselie. cum tili era plecată de zile bune la marienburg să își vadă neamurile, gal se frământa singură, cu ochii la întunericul care nu avea răspuns la întrebarea ei, era mut. oare ce se întâmplase?

gal și tili erau două tinere ca multe altele, care încercau să își facă un rost în târg, o lume care nici pentru bărbații din bresle nu dădea pe-afară de bine, dar ei aveau măcar asta. o breaslă care să te apere și să te includă la nevoie, ori lor le fusese refuzat așa ceva pentru că erau străine. sau pentru că erau femei? gal știa prea bine ce făceau oamenii din cetate cu femeile care se descurcau singure ori erau pricepute, se temeau de ele și le legau de stâlp. de unde venea ea, orice femeie își putea trăi singură viața, fără să dea socoteală cuiva și fără să fie privită cu suspiciune de parcă s-ar fi ocupat numai cu lucruri necurate. și nu era adevărat? doar nu spălau rufele curate ale celor cu dare de mână, nu? gal își petrecuse întreaga zi spălând jupoane și lenjerii pentru soața judelui și încă mai avea mâinile încrețite și roșii. un miros de leșie îi mai stăruia în nări și o durea capul.

serios, doar nu pentru asta se pregătise ea toată viața! de ce or fi trimis-o aici infanții, în văgăuna asta uitată de timp? i se spusese totdeauna să aibă răbdare și chiar avusese, nimic nu arătase însă vreun semn că misiunea ei era pe drumul cel bun, nici măcar nu aflase cine trebuia eliminat. de ce? nu era treaba ei, dar se săturase să facă pe servitoarea și se silea să-și păstreze controlul pentru care era renumită. pe infanți nu-i putea contrazice, nici nu dorea asta câtă vreme visul ei era să ajungă printre ei. gal de klosenburg nu tocise atâția papuci de mătase ca să rămână o oarecare, de rang inferios și nu acceptase atâtea salturi în timp ca să fie dată la o parte ori, mai rău, uitată într-o epocă sordidă și un târg neînsemnat.

acasă, în lumea lor albă și serafică, totul din jur era senin și pur, muzica era prezentă peste tot, acorduri de harfă și de flaut le însoțeau gândurile și zâmbetul le stăruia pe chipuri mereu. nu își vorbeau aspru vreodată și nu aveau de ce să fie iritați, nimeni nu speria păsările mari care brăzdau cerul în culori vii ori peștii albaștrii din iazurile mari. în casa ei, singura pe care o știa, fiecare avea dreptul de a avea un animal de companie, cu care își împărțea Existența, era onoarea supremă să slujești și să împarți. când gal fusese întrebată, o alesese pe miou, o pisică sălbatică mare, tărcată, ai cărei ochi albaștri concurau cu cerul. miou locuia în inima ei, trecuseră deja prin șapte cicluri de prefacere și oriunde ar fi fost plecată avea grijă mereu să o hrănească și să o dezmierde, iar atunci când erau împreună, făceau multe plimbări pe malul iazului de cleștar, privind peștii. lui miou nu îi plăceau peștii, dar adora culorile.

pisicilor le era îngăduit totdată accesul în Crângul sacru, pentru că nu urinau pe copaci cum făceau câinii, iar scoarța  se refăcea aproape instantaneu atunci când pisicile, cu ghearele lor mari, o sfâșiau. și atunci, copacii de aur cântau. așa zicea profesorul ou, ea nu auzise vreodată, dar cum aspira la rândul lui la grupul superior al înțelepților, un neadevăr ar fi fost o necuviință, drept pentru care îl crezuse. nu erau toți preocupați de sinele superior și de accedere senină pe scara lumii? nu și aici unde oamenii făceau aceleași gesturi și lucruri, nu aici, unde se îmbrânceau și se băteau, trăiau în noroi și lipsuri, în tabere și bresle care nu se puteau schimba, erau rânduite de la naștere, iar cei de sus aveau parte de mai puțin frig și atât. cei de sus aveau lemn de foc, dar orice foc putea arde o casă.

gal se opuse tentației de a apăsa butonul de comunicare. exista o singură ființă cu care ar fi vrut să ia legătura, miou ale cărei bătăi de inimă le simțea în ea, regulate, liniștite. inima ei îi dădea încredere cum o simțea dormind pe patul de zăpadă așezat ca de obicei în lumina potrivită, nici albastră și nici prea galbenă. miou era bine, nu avea rost să o deranjeze din siestă, mai bine să se concentreze aici, la ce vedea în jur. era gata să-i convingă pe infanți cu faptele ei că este pregătită de marele pas. știa că o urmăresc, iar la întoarcere își dorea să audă un singur cuvânt: excelent!

auzi prin fereastra închisă pașii bărbaților care se întorceau, nu se mai grăbeau acum, dar tot atâta gălăgie lăsau în jur ca niște cai speriați și zâmbi. gardienii lor serafici nici măcar nu puteau fi văzuți, darămite auziți, oamenii în schimb parcă călcau în străchini cu fiecare pas. atâta zgomot speria de multe ori pe cei păziți, nu vedeau asta? ce prostie!

gal se întoarse cu ochii spre odaie. durerea de cap era acolo, ca un tovarăș vechi și nu se grăbi să o alunge. nu așa câștiga locul meritat.  nici măcar nu se obosi să aprindă lumânarea, vederea ei de noapte, îndelung exersată cu miou, era excelentă, unul dintre avantajele conviețuirii cu o pisică. intuiția îi spunea că în noaptea aceasta urma să se întâmple ceva, era mai bine să rămână ascunsă. dădu drumul bonetei în poală și își împreună mâinile așa cum făceau oamenii când se rugau. ochiul interior i se deschise aproape imediat, albastru și zâmbi. rămase așa, într-o așteptare care i-ar fi încântat pe infanți, ascultând sunetele, șoaptele. în sfârșit, muzica aceea care ar fi putut părea fără noimă, îi dăduse răspunsul, aflase ținta: tili cea micuță.

înainte ca ochiul să se închidă mulțumi pentru generozitatea infanților și lăsă zâmbetul să se stingă de la sine fără grabă.

avea să fie ușor.

tema pentru luni, 27 noiembrie, un dialog indirect cu titlul ”amintirea mamei”

cuvintele impuse vor fi: bărbatul, dezlegare, anotimpuri, șurub, plastic, erou, vecin, silnic, mirare, ceașcă, izvor, fluture.