amintirea mamei

îi zise să întindă mâna stângă și să închidă ochii, iar el se gândi să se opună, nu credea așa ceva, dar țiganca avea ceva fascinant și respingător în ochii verzi și bărbatul cedă, își simți mâna atinsă de ceva ca o aripă de fluture ori o răsuflare, îi auzi frânturile de cuvinte rostite într-o limbă stranie și neînțeleasă, iar dincolo de pleoapele lui închise lumea se schimbă, deveni sunete și mirosuri, culori și amintiri pe care le dăduse deoparte atâta vreme. vocea femeii îl conduse într-un labirint de înțelesuri, de imagini care se conturau, mai vechi decât lumea și când ea întrebă, el îi dădu dezlegare să deschidă mai departe trecutul, se auzi rostind asta limpede, cu încredere, cu durere, apoi se retrase într-o mirare pe care nu o spusese căci, deși recunoștea ceea ce vedea, tot nu avea încredere deplină în magie.

de nicăieri, o foame îi inundă sufletul, se ridică pe deasupra atâtor anotimpuri pe care le ascunsese cu teamă și țiganca începu să-i vorbeasc, să rostească din nou acele cuvinte stranii, îl ajunse respirația ei acră și sudoarea, simți niște pași vibrând pe lemnul podelei deși nu auzi niciun sunet, doar vocea care îl vrăjea și îl ținea captiv în acest joc orb și aproape mut, căci răspunsurile lui erau monosilabice și doar pielea și mirosul îi spuneau ce era în jur.

simți un obiect în palmă, așa cum îi spusese țiganca, intui o formă de plastic, apoi se răzgândi, era o ceașcă și ea îi spuse să bea, îi ținu mâna într-ale ei și o conduse către buzele lui, simți gustul călduț, ca de ceai de plante așa cum făcea mama lui când era copil și îl durea stomacul. sunătoare? zâmbi, chiar își simțea chipul modelat cu colțurile în sus atunci când recunoscu menta și un izvor pe care îl crezuse secat îi apăru înainte, știa ce era și țiganca știa și ea, dar tot îi șoptise că se făcuse precum voia și porțile ferecate ale amintirilor erau larg deschise, iar lui i se păru că în voce avea ceva silnic sau vecin cu nebunia și țiganca începu să râdă când îl auzi, îl legă cu glasul ei fără vârstă, iar îndoiala, ca un șurub în mintea lui, i se păru nefirească acum când își dorea să aibă încredere, să vadă iar și când îi spusese să deschidă ochii el o făcu iute. ca un erou din vechile legende privi înainte spre năluca de fum care era mama lui, amintirea pe care o îngropase, de care se ferise până când nu mai știuse drumul înapoi.

mama? nu rostise cuvintul, îl respirase și doar sufletul strigase înăuntru cu toată puterea, așa credea și se văzu singur, țiganca dispăruse iar năluca de fum îl chema și el nu i se împotrivi, mergea, pășea pe gheață și un soi de frig îi umbla prin oase. păși cu teamă spre femeia de fum minunată și vie care zâmbea așa cum nu o făcuse vreodată, îi șopti ceva dar el nu înțelese și întinse mâna să o atingă. ea strigă, refuza apropierea lui și chipul de fum se strâmbă, pierdu ceva din frumusețe, deveni atins de ură și îi strigă să plece, să o lase în pace. mai trăise asta, știa.

bărbatul se opri cu mirare și durere în ochi, ca niște așchii de gheață, dar tot privea chipul silnic al celei pe care o iubise și o căutase o viață întreagă ca un fluture atins de frigul iernii, ca un erou ce nu se poate salva din dansul morții, un dor nebun se frânse în el ca o creangă uscată,  ultimul șurub care îi ținea inima în loc se desprinse și totul se desfăcu înăuntru, anotimpuri și amintiri de plastic și carton jilav, uite un gând ca o ceașcă ciobită, uite lacrimile izvor cu care își umpluse singurătatea când ea plecase și îl abandonase pe pragul unui vecin. căzu în genunchi. urlă cu palmele sfâșiate de gheață și arse de foc. unde era?

închise ochii și fumul dispăru, vocea țigăncii se auzi din nou, foșnea și venea, îi simți răsuflarea și mâna și îi dădu dezlegarea.

deschise ochii din nou și amintirea mamei se topi pentru ultima oară, ca o baltă din care se adapă soarele. plăti și plecă lăsând trecutul în urmă, pentru totdeauna.

tema pentru luni 4 decembrie este o poveste de crăciun.  fără cuvinte impuse, fără stil impus, fără limită de cuvinte și fără titlu.