scufița roșie

petre lupu stătea la biroul mare care trăise mai mult decât era normal, dar în perioada asta de recesiune se descurcau și ei cum puteau, mobilierul era ultima lui grijă, aproape că nici nu lua seama la aspectul modest, care trebuie că le ridicase multora dintre cei intervievați semne de întrebare de genul ”chiar vreau să lucrez cu ăsta?” nu dragă, nu e musai să lucrezi cu mine- își zicea el în gând, dar dacă vrei bani, eu sunt dispus să ofer… în fine! aproape că venise amiaza și din cârdul de curioși care își depuseseră CV-ul, încă nu găsise pe nimeni potrivit. în mintea lui, potrivit era o minte isteață, un chip de care să nu se sperie de fiecare dată când îl privea și acel ceva, un zvâc, o tresărire care să îl facă să spună:”asta este, te vreau în echipa mea!” oprește-te, petre lupu, nu ești la vocea româniei!- se sili el să își strunească gândurile. curios că își amintea de asta, el nu avea talent și nicio aplecare spre muzică sau ce făceau ei acolo, iar la televizor adormea imediat ce se așeza cu berea și telecomanda alături. petre lupu era un om mai degrabă vârstnic și hâtru, un solitar a cărui minte încă funcționa pe bază de cofeină.

cum zicea cel care tocmai ieșise că se numea? ion vânătoru? ha! omul nu ar reuși să vâneze nici propria-i mâncare din farfurie, aia pe care- era însurat, parcă?- i-o punea nevastă-sa dinainte. prea moale, prea moale pentru gustul lupului care se ridică de la masă ca să-și toarne un nou pahar cu apă. o să fac broaște în burtă dacă mai beau multă apă- își zise el înainte să dea apa pe gât, apoi păși stoic spre ușa pe care o deschise pentru următorul candidat.

-poftește, te rog!- zise el pe tonul acela de bariton următoarei persoane care intră în biroul lui, de data aceasta o femeie.

petre lupu se așeză pe scaunul lui și o invită cu un gest al mâinii să ia loc. pe lumină, de câte ori repetase gestul ăsta? cât de greu era să găsească un om care să îl ajute la hârțogărie? un om care să-l scape de corvoada asta, ca să poată el să ducă firma pe cai mari. măcar atâta știa, el nu era făcut pentru hârtii, ci acțiune.

– cum vă numiți? – începu el fără să se uite la noul candidat. bariton, nebariton avea o nuanță de oboseală în voce.

-scufița roșu!- răspunse posesoarea unor picioare lungi încălțate corect în pantofi cu toc nu foarte înalt, picioare care se opreau mai jos de genunchi de unde începea o fustă la fel de corectă, ca de secretară, dar el nu mai exploră zona căci numele îl făcu să tresară. ”te vreau în echipa mea!” doamnelooor și domnilooor…

petre lupu întinse mâna după foaia pe care femeia i-o întinse și atunci văzu și partea de sus a trupului așezat pe scaun. un trup plăcut, deloc dezvelit, ceea ce era bine (și corect, nu?) dar când să ajungă la chip dădu de o pălărie roșie, mare, ale cărei boruri ascundeau un chip fără vârstă. un chip din care se vedea numai gura ușor arcuită, vopsită cu un luciu sau un ruj, habar nu avea el cu ce se mai spoiau femeile acum. femeia se lăsă privită ca un cartof pe tarabă, fără să se clintească. știa cât prețuia. oho, știa prea bine.

-scufița, zici?- făcu el plecându-și ochii pe hârtia care dovedea că așa se numea.- interesant nume.

-mama e rudă cu willi și jacob- parcă se scuză ea- rudă mai de departe, ca să zic așa.

-aha!- zise petre lupu, deși nu vedea logica- și ai plecat la bunica?

scufița zâmbi. din nou, el nu văzu decât zâmbetul și bărbia ei delicată. era gloss, deși nu prea își dădea el seama de unde știe asta.

-prea bine, scufița.- grăbi el lucrurile căci voia să se ducă la masa de prânz- acum că ești aici, dă-mi un motiv să cred că tu ești candidatul cel mai potrivit.

-chiar sunt…- zise ea încet.

el se uită la ea mirat, trecându-și o mână prin părul lui sur și scurt. nu era un bărbat frumos, chipul lui era mai degrabă aspru, colțuros și el știa prea bine. poate de aceea nu se căsătorise niciodată. ori, poate, era prea practic și rațional pentru o căsătorie. totuși, nu se putea abține să nu se amuze de comicul situației: lupul și scufița în aceeași cameră. ha, ha, ha! madam krauss, contabila, o să râdă cu tot trupul ei cărnos când îl va auzi povestindu-i. femeia aia era mereu dornică de bârfe pe care le împrăștia mai iute decât facturile pe care i le trimitea lună de lună îndărăt cu același mesaj strâmb: nedeductibil, petre! sigur că era enervantă uneori, dar era totuși cea mai bună contabilă și ea fusese cu ideea să angajeze un om care să-l dezgroape din hârtii.

– nu ai nevoie de mare lucru, petre! o minte isteață, iute, care să știe să refuze un client ori să scoată de la el și ce nu vrea să spună! te gândești?- el se gândise. madam krauss avea dreptate și cât trăise colegul lui, vasile capră, el făcuse toate astea. pe-atunci le mergea de minune, dar capra făcuse iezi și dispăruse în misiune părintească. bunicească de fapt, vasile capră își plimba nepoții prin parc de când se pensionase și petre nu-l putuse convinge cu nimic să nu plece. preluase deci și munca lui, dar nu i se potrivea și nici nu se pricepea prea bine, trebuia să recunoască.

-de ce spuneți asta… domnișoară?- zise el într-un târziu

scufița ridică ușor capul și petre lupu îi văzu nu doar zâmbetul ci și vârful nasului subțire și delicat. drăguț nas!

-am recomandări din pădurea bunicii. am lucrat o vreme acolo și, vă pot arăta,  sunt excelente!- răspunse ea repede.

pădurea bunicii? ăștia nu erau rivalii lui? nu ereau cei doi frați grimm care îi furaseră cel mai gras contract pe care îl putuse imagina el? nu i-o suflaseră ei pe cea mai bogată băbătie din oraș, promițându-i marea cu sarea? și? ahahaaa…  femeia era falită și o luase razna, o internaseră din mila primarului în azil. pădurea bunicii, deci… petre lupu, ai grijă! ăștia doi ar fi în stare să îți bage lațul în gât și nici să nu știi!

-nu cred că suntem interesați…-începu el

-oh, ba da domnule petre lupu, sunteți foarte interesați!- îi tăie ea elanul- așa scria în anunț, greșesc?

-nu caut un om cu orice preț, domnișoară…- vocea lui avea o umbră de ezitare. parcă nu așa era povestea din ce își amintea el.

-nu căutați să vă răzbunați?- zâmbi ea sub pălărie

ba da, se gândise la asta zile în șir, dar ce folos? toată lumea știa povestea cu lupul care halise bunica și oricât ar fi insistat el că era exact pe dos… nu, nu mai voia răzbunare, era sătul de cât umblaseră ziariștii după el chipurile să dea o declarație, răstălmăcind apoi totul. era sătul de tot! de-aia se uita la emisiunile alea cu doamnelor și domnilooor…  emisiunile acelea nu vorbeau despre el. iar el trebuia să pună firma pe picioare.

-eu caut un angajat, nu ce credeți dumneavoastră. și tocmai de aceea înclin să cred că nu vom putea lucra împreună. -zise el ridicându-se din spatele biroului. trebuia s-o refuze. era imperios acest refuz, nu avea încotro.

femeia se ridică la rândul ei. zău petre, e corect îmbrăcată! costumul acela bleumarin, de stofă era ireproșabil, dar acum că știa unde lucraase scufița înainte, nu se mai mira. îl miră însă chipul ei pe care în sfârșit îl văzu. în afară de gloss-ul delicat, un roz parcă, el nu se pricepea la culori, chipul ei era limpede, fără urme de vopseluri de femei. doi ochi mari, luminoși, îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aproape invizibile, doi ochi ce râdeau spre el. un râs cald și plin.

-zău petre -zise ea- nu crezi că a venit vremea să le furi caimacul celor doi grimm? aștept asta de prea multă vreme. ”te vreau în echipa mea!”

și petre lupu se văzu silit să accepte angajarea celui mai bun om pe care îl găsise.