horația – copilul care a trăit o secundă

pentru mulți dintre cei care mă cunosc, chiar și în realitate, horația nu înseamnă mare lucru, este un nume pe care mai mult l-am scris decât l-am rostit. în parte și pentru că, în viața mea, nu am apucat să-i spun pe nume. puiul de stele. există pe undeva o poveste cu acest titlu, inspirată de horația, copilul meu care a trăit o secundă și există și poezii. în vremea când mă luptam cu întunericul i-am scris mult și mai mult poezii, metaforele le-a simțit întotdeauna în mine, i le dăruiam de fiecare dată când îi povesteam, așa cum m-aș fi pus pe mine zălog numai ca ea să trăiască.

se spune că, în viață, cea mai profundă metaforă a omului este crucea de pe spinarea lui, golgota personală. poveri nevăzute pe care le poartă aidoma lui atlas, povești pe care le ascunde de el și de lume. și m-am întrebat adesea de ce, atunci când am putut totuși vorbi despre horația, preferam să o tac și să o țin ascunsă în mine. răspunsul este unul singur: atunci când ești vulnerabil și cu inima la vedere nu ai nevoie de compătimire sau de judecată, nu ai nevoie de sfaturi ci numai de prezență. atât. oamenii care zâmbesc cel mai mult poartă pe umeri cele mai grele cruci mi s-a spus. nu știu dacă este așa, dar eu știu că horația nu îmi este cruce de multă vreme ci este numai acceptare, iubire, onorare a timpului scurt cât am fost împreună. nu i-am ridicat altar nici de uitare și nici de neuitare, dar am ales să nu-mi las inima de piatră, am ales să trăiesc și să iubesc viața.

peste o mie de copii mor anual la naștere. 32,6 copii se sting înainte să vină pe lume în românia din o sută de mii, cel puțin așa spuneau datele de acum trei ani. este mult? este prea mult chiar și, la nivel de individ, fiecare mamă cu brațele goale este un templu de durere surdă. niciuna dintre mamele care au brațele goale nu cunoaște durere mai mare decât a ei. uneori durerea are un nume, de cele mai multe ori însă nu. dar te poți vindeca de pierderea aceasta? poți ieși din doliul care te mistuie? eu spun că da.

25 martie 1993, o zi oarecare, ploua rece și simțeam de când mă trezisem că ceva nu este în regulă. o durere surdă parcă mă ținea în ghearele ei și horația, care abia trecuse de șase luni și al doilea trimestru, părea mai liniștită decât de obicei în casa ei pe care i-o făcusem în mine. am decis fără să mă îngrijorez prea mult, să merg la medicul care îmi monitoriza sarcina. atunci, pe loc chiar, ceea ce am și făcut. frigul de afară și umezeala îmi intrau în oase pe bucata de drum pe care o aveam de parcurs de la stația de autobuz și până la cabinetul așezat într-o casă veche. nu m-am oprit să-mi trag sufletul sau mănușile, însă tot era plin de lume în sala de așteptare a medicului, o femeie. insist asupra faptului că era o femeie și că în sala de așteptare cam 99% dintre femei veniseră să întrerupă o sarcină. eu voiam să o păstrez pe a mea. cu orice preț. era… ziua de bună vestire, deși uitasem asta, una dintre colegele care m-a vizitat apoi la spital mi-a reamintit mai târziu ironia. vestea ”bună” era că horația murea și puțin câte puțin muream și eu cu ea, dar în orele acelea cât am așteptat nu știam. nu încă.

ca om simplu, care așteaptă primul copil, te gândești că cei care cunosc acest parcurs prin natura profesiei sunt capabili de empatie și intuiție. unii chiar așa și sunt, dar eu nu i-am găsit în acea zi. după ore de așteptare (mintea mea a blocat cumva amintirile despre cine era acolo, cum ori ce spuneau) am fost trimisă acasă să mă odihnesc pentru că probabil răcisem și aveam nevoie de căldură. probabil… însă horația murea. am aflat asta când am coborât din autobuz în ploaie și singurul meu gând a fost să ajung acasă. să ajung acasă unde mă aștepta soțul meu îngrijorat și unde, când avea să vină salvarea, era deja prea târziu. uneori alegi… și e prea târziu. de ce nu mă consultase doamna doctor?

îmi amintesc acum, scriind, că a fost un iureș în zilele acelea și că da, au fost întrebări, păreri, sfaturi invazive, dar eu nu le auzeam. oamenii veneau, eu coboram în picioarele goale trei etaje și încetasem să mai fiu eu însămi. înainte să mă externez am fost să îl văd pe medicul care o văzuse pe horația, cu plicul în buzunar. cum să plătești un om care te-a lăsat fără puiul de om la care visai? ce răsplată este asta când ți-s mâinile goale? îmi aduseseră de-acasă bani și insistau să îi dau că așa e bine, așa se face și ca mielul la tăiere m-am dus, deși eu căutam pământul, pământul ca o umbră. explicația lui, cum stătea așa, la biroul de gardă și vreo două asistente foșneau pe acolo, a fost că… alinierea planetelor. am tăcut cu mâna din buzunar, mâna pe care n-am mai scos-o ca să-i dau ceva. și-am ieșit din spital fără să știu cum voi duce asta. golul, hăul, moartea.

în anii aceia nu existau psihologi, nu existau grupuri de sprijin, nu exista decât vechea, organica teamă de dinainte de 89, aceea în care orice sarcină pierdută = pușcărie. toate femeile din jur mi-au spus să fiu fericită că nu eram înainte de 89, niciuna dintre ele nu m-a întrebat dacă trăiesc. și au fost zile în care nu, nu trăiam, dar mergeam mai departe târându-mă. ca să înțelegeți, în acei ultimi ani de secol 20 cutuma era încă adânc înfiptă în mințile oamenilor: să faci o casă, să ai un copil și să plantezi un pom. până la 45 de ani, când am avut un accident în care nu am murit deși stâlpul de pe marginea străzii intrase milimetric pe lângă capul meu în mașină, nu aveam nimic din toate acestea. nici astăzi nu am un copil și sunt căsătorită cu omul pe care în iubesc și alături de care am trăit pierderea ei (au mai fost apoi două sarcini). împreună ne-am fost catarg și vâslă, împreună și pe rând și a fost singurul om care a înțeles că am nevoie de timp să mă vindec așa cum și el avea nevoie. și nu a fost ușor. din jur nu veneau decât întrebări invazive și slute: ”de ce nu ai copii?” sau ”când faceți și voi un copil?” la care nu puteam răspunde. mi s-a spus chiar că nu am copii de rea ce sunt. și nimeni, niciodată nu a fost mai rău decât pot fi femeile care au copii. nu știu de ce, nu am înțeles niciodată cum poate spune o femeie alteia că nu merită să aibă copii, voalând cumva mândria ei de mamă. și răutatea gratuită.

am încetat să plâng și să strig la cer după un timp și am început să-i spun pe nume cu gratitudine. m-au ajutat, ca întotdeauna, omul de lângă mine, în fond știa cel mai bine doar împărțeam o durere împreună, m-a ajutat o pisică cu felul ei zen de a fi (de atunci iubesc pisicile de când mi-au arătat că este ceea ce este) și m-a ajutat scrisul. prin scris mi-am onorat copilul care a trăit o secundă și care, mereu mi-am spus asta, dacă s-ar fi născut cu adevărat pe 1 august, mâine ar fi împlinit 30 de ani- matematic vorbind de fapt ea s-ar fi născut in iunie dar în mintea mea, la început, a rămas 1 august) mi-am onorat copilul învățând să trăiesc fără el, acceptând asta chiar atunci când părea de neacceptat. și din clipa în care am acceptat, profund, la nivel de fiecare celulă și respirație, a venit vindecarea.

se poate trăi cu durerea pierderii unui copil? se poate, dar eu nu m-am văzut purtând o piatră în loc de inimă. ce copil din cer, dacă ei se transformă în îngeri cum spun unii, s-ar bucura să își vadă părinții împietriți, netrăind? se poate uita pierderea unui copil? eu zic că nu, (ca să respectăm adevărul răspunsul meu lăuntric este da, sunt zile și ani întregi și clipe în care uiți fără să simți vină) dar asta nu înseamnă să jelim toată viața după ce ar fi fost.  este ceea ce este. chiar dacă i-am scris des horației, nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi fost ea, cum aș fi vrut eu ca ea să fie pentru că, până la urmă, ea a fost copilul care a trăit doar o secundă. și eu sunt recunoscătoare pentru acea secundă în care am fost mama ei.

așa cum spuneam mai sus, sunt vindecată de ani mulți și nu a fost deloc ușor, dar totul pornește de la acceptare. nu caut compasiunea și emoția nimănui dar aș visa, poate, ca una dintre mamele care se află acum în cumpănă să citească și să ceară ajutor, din fericire sunt mai mulți terapeuți decât acum 30 de ani. eu nu am avut cui și de aceea vindecarea a durat mai mult. iar pentru mamele care se uită la o femeie care nu are copii, o rugăminte: priviți-o cu duioșie, cu iubire și empatie. chiar și un zâmbet poate aduce vindecare, dar o vorbă urâtă sau negăndită poate răni mai rău decât un cuțit.

la mulți ani, horația, copilule care ai trăit o secundă! îți mulțumesc că m-ai ales drept mama ta!