eris

text participant la un concurs, pe care am așteptat multă vreme să îl pot publica acasă…

si îmi cer scuze pentru majuscule.

Eris se așeză pe scaunul gol, singurul din cameră cu excepția celui de la birou, pus undeva în apropierea ferestrei pe care cineva o lăsase deschisă și vântul trimitea prin ea toate mesajele tăcute ale verii, ademeniri și șoapte pe care le știa, le mai auzise, dar și zvonurile unei zile fierbinți.

Era o vară sălbatică, își repetă ea în gând, o vară care căzuse peste ei cu toată puterea, îmbrâncită de mofturile unei primăveri grase și prea târziu venite, de parcă adormise în postul ei. Anotimpurile păreau că scăpaseră din strânsoarea timpului, umblând alandala printre cele douăsprezece luni și forțând-o parcă anume pe ea să cumpănească mereu în ce să se îmbrace. Să nu răcească, nu așa îi spusese maică-sa toată viața? ”Ai grijă să nu răcești!”. Dar și asta trecuse, în sfârșit, desigur că răcise și nu o dată, acum putea răsufla ușurată, îndesase hainele groase pentru multă vreme în dulapul cel mare. Ura să se îmbrace gros, straturile acelea o incomodau cumplit și, de fapt, hainele ei preferate erau pielea ei, însă cât exista bunăcuviință pe lume, se putea purta și ea ca toți oamenii, măcar când umbla printre ei.

Cum stătea acolo, așteptând, Eris își privi rochia. Nu era nimic special la ea, mai toate rochiile ei păstrau tiparul unui gust vechi, urmând linia trupului încăpățânat să-și păstreze aceleași măsuri. Un croi simplu, unii l-ar fi numit cuminte, cu linii drepte care se desfăceau în poalele lungi și largi, iar când pășea florile păreau că fug una după cealaltă. În talia zveltă atârna un cordon legat neglijent, iar pe marginea decolteului rotund se vedea o umbră de dantelă de aceeași nuanță de roz pal ca florile pe care ea le numea bujori, deși nu erau.

Chipul ei cunoscuse deja sărutările soarelui, devenise mai smead decât îi era de obicei, așa că renunțase la machiajul care se cerea într-o astfel de împrejurare. Buna cuviință, ah! Nu se cade să umbli cu cearcănele până în gât și cu o privire de găină nemâncată atunci când îți cauți de lucru. De fapt, ea nu căuta nimic, însă anunțul o amuzase și o făcuse curioasă, așa că telefonase pentru interviu. Domnul Pope, cel mai râvnit burlac din urbe își căuta secretară. ”Ha, ha, ha! Și ce să facă cu ea?” O armată de oameni din oraș lucrau la bunăstarea contului lui și mai nicio afacere nu se începea fără binecuvântarea omului pe care toți îl știau, dar nu îl văzuseră niciodată. Babele pețitoare din oraș și-ar fi dat brânci una, celeilalte, ca să urzească nunta celui care venise în orașul lor ca un străin și rămăsese de-al locului. Iar ea îl aștepta.

”Veți da interviul cu domnul Pope, sper că este în regulă”- îi spusese vocea feminină la telefon și ei îi venise să râdă. Domnul Pope își căuta metresă cu ochii lui așadar, asta chiar era ceva de văzut,dar se abținuse, spusese doar și ea că este în regulă și că va fi acolo la ora indicată.

Ajunse cu nici un minut mai devreme îmbrăcată în rochia ei nouă doar pentru că pe ea pusese ochii când deschise dulapul, altfel putea fi foarte bine oricare alta, nu-i păsa, niciodată nu-i păsa prea mult de hainele ei. Încălțase pantofii stileto cu regretul cuiva care este obișnuit să umble în picioarele goale, dar decise că isprava aceasta merita să-și sacrifice puțin comoditatea, nu voia să afle și domnul Pope ce farsă punea ea la cale. Din ușă o preluă o femeie cu un aer afectat, cu șoldurile pline, care umbla de parcă ar fi făcut bătături la toate degetele de la picioarele. Aproape că fusese tentată să o întrebe, cu un amestec de groază și mirare, cum de nu-și rupe gâtul umblând pe tocurile acelea sau măcar cum de nu se rup de la greutatea ei. N-o făcu pentru că cealaltă deschise o ușă și îi făcu semn din cap să intre, apoi se învârti ca un titirez și dispăru ascunzându-și o strâmbătură.

Eris n-o văzu, era ocupată să găsească cel mai apropiat scaun pentru că picioarele o omorau. Zău, Eris, e puțin prea cald pentru pantofi, ce naiba!

Se așeză și, după ce privise învolburarea perdelei în fereastră, începu să se uite la mobilele grele din jur. Un birou masiv, din lemn de nuc cel mai probabil, în spatele căreia, înțesată de cărți, se împânzea pe tot peretele o bibliotecă cu uși de sticlă groasă. Ciudat, se gândi ea, să ții cărțile acoperite de sticlă. Din ce știa ea, ele aveau o viață a lor, trebuiau lăsate să respire și în mod sigur mai la îndemână decât îndărătul sticlei. Daca uitai de ea și întindeai mâna după una ? Eris se strâmbă. Nu suporta durerea, nu când era vorba de lucruri care puteau fi evitate.

În restul odăii nu se vedea nimic, pereții ceilalți se uitau orbi și albi la ea, de parcă și-ar fi cerut scuze, iar dincolo de fereastră, căldura se ridica în fuioare de-acum, amenințând trupurile celor care, ca și ea, umblau brambura la amiază. Pe căldura asta? În mod obișnuit acum ar fi umblat aproape goală prin casă, departe de toate zgomotele vieții care se înverșunau să ajungă la ea.

Era o singuratică și știa asta. Era o sălbatică și evita pe cât posibil oamenii care nu prea puteau să spună din ce trăiește ea în hardughia aceea de casă ce nici măcar nu era a ei. Dar mătușă-sa Zenovia, fire miloasă, o lăsase să se înstăpânească de-acum, fericită că avea cine să aibă grijă când se stricau toate cele, așa cum se întâmplă caselor vechi. Bătrâna locuia la azil și părea mai fericită așa decât fusese toată viața ei de domnișoară nemăritată, banii nu o ajutaseră prea mult. În privința asta, s-ar fi zis că și Eris îi semăna, căci trecuse de treizeci de ani și nu-i bătuseră clopotele de nuntă. Dar cum să bată când ea trăia singură ca pustnicii în miezul orașului? Eris râdea de câte ori Zenovia, amintindu-și totuși cine este atunci când o vizita la azil, îi zugrăvea un viitor sumbru și întunecat. Nu-i păsa nici de asta.

Când i se făcea foame de carne că doar și ea era om ca toți ceilalți, agăța câte un rătăcit de pe stradă care nu pricepea cum de picase norocul peste el și până să se trezească de-a binelea, era zburat afară cu tot cu chiloții lui. Nu-i plăceau oamenii și mai cu seamă nu-i plăceau bărbații pentru că după ce se culca cu ei, se uitau înspre ea cu ochi de câine bătut. Asta o înfuria mai tare decât bălmăjelile prin care încerau să se asigure că și ea avusese orgasm. De când le păsa lor de orgasmele ei? Nici măcar n-o cunoșteau, idioții naibii! Fusese alegerea ei, nu a lor, întotdeauna era așa.

Când și când mai era nevoie să iasă din casă, dar în ocaziile acestea Erin se transforma. Sălbăticia și lipsa vorbelor se ascundeau iute, de parcă nici nu ar fi fost și ea apărea grațioasă. Nu vorbea mult, dar știa când să o facă atunci când voia.

Își simți picioarele pulsând în pantofi. Dacă ar fi fost singură i-ar fi zburat cât colo, înjurând pe cel care inventase ororile astea, însă nu era. Ușa se deschisese și în chenarul ei apăru un bărbat. Purta costum bleumarin și cămașă albă ca toți afaceriștii deși ea nu cunoștea vreunul, dar putea presupune, i se zăreau mânecile lungi prinse în butoni de aur în formă de floare și se vedea un zâmbet pe chipul lui colțuros, cu maxilare puternice. Domnul Pope, era un bărbat mai degrabă tânăr, cu ochi de vulpe care luceau în toate direcțiile și cu tenul smead, ca de maur. Părea să vibreze de sănătate și părea amuzat. Nu obosit după cât își căutase metresă, pardon, secretară, cât amuzat. Și Eris se gândi brusc că era o proastă. Cu siguranță că multe femei frumoase trecuseră înaintea ei prin camera care părea încinsă de-a dreptul, dar ea nu era dintre cele multe, niciodată nu fusese așa. Avea să-și joace farsa pentru care venise.

– Propun să închidem geamul, domnișoară- începu el cu siguranță- devine înnăbușitor la amiază. Și desigur, mă numesc Amal Pope, dar cred că știi asta deja.

– Eris. Eris McMillian- răspunse ea întinzând mâna, dar el se întoarse cu spatele, nepăsător ca o pisică ghiftuită, închizând geamul, iar mâna ei pluti în aer până cândse văzu nevoită să și-o retragă. Dacă domnul Pope evita contactul cu ceilalți, pe ea, una, nu o deranja.

Cu geamul închis și aerul condiționat pornit, totul deveni dintr-o dată mai plăcut și bărbatul se așeză la biroul care îi aparținea, în vreme ce ea îl studia cu ochii ei deveniți brusc două linii oblice și verzi, complet nepotrivit pentru cineva care candida la un post de secretară. Secretară nu metresă, da?

În ușă apăru femeia care o conduse mai devreme aici, privind întrebător către bărbat. Eris nu-și aminti să o fi chemat cineva, el sigur nu, dar probabil aveau ei semnele lor. Sigur asta era!

– Allis, fii bună, o cafea! Și ce dorește domnișoara, desigur.

Eris tresări. Gândurile ei fuseseră departe, printre amintirile prin care încerca să afle de ce domnul Pope i se părea vag cunoscut. Era ca și cum recunoștea o notă de tutun printre multe altele, mai exact. Tutun și… încă ceva, dar era puțin prea vag, ca o umbră. Scutură din cap că nu, nu dorește nimic și se simți din nou ca ultima idioată. Astfel de gesturi, de om nevorbit, ar fi făcut-o până și pe ea să râdă dacă le-ar fi văzut. Hai, Eris, poți mai mult de-atât, ce Dumnezeu! S-au inventat cuvintele de multă vreme!

Femeia dispăru și reapăru aproape instantaneu cu cafeaua de parcă o lăsase gata pregătită dincolo de ușă. Prevăzătoare, adusese și apă, probabil îi remarcase chipul aprins. Se încălzise? Nu, nu, se încinsese de-a dreptul și nu doar din cauza căldurii. Eris o refuză.

– Înțeleg că ați dori să lucrați cu noi, domnișoară? Eris? Ce nume frumos și rar!

– Da, este rar, e adevărat.- și nu era prima dată când spusese asta. Deci începeau cu platitudini, așa că se așeză mai bine în scaun.

– Și vi se potrivește? Adică sunteți chiar așa, ca zeița?

Eris zâmbi. Puțini oameni știau despre ce zeiță era vorba și foarte puțini o asemuiau cu ea. Sau întrebau. Nu zise nimic, dacă domnul Pope voia să piardă timpul cu așa ceva, cine era ea ca să se opună?

– Deci nu vi se potrivește! – continuă el netulburat- Ceea ce ar putea fi un avantaj pentru postul acesta. Nu ne dorim să arunce nimeni cu mere prin birouri- și izbucni de-a dreptul în râs.

Râsul lui era plin, cald și bogat în modulații. Un râs de om căruia nu îi lipseau prea multe în viața asta și care obișnuia să aibă ceea ce își dorea. Doar câteva tușe trădau cruzimea și acelea prea slabe pentru cineva care nu avea auzul ei fin. Iar ea recunoștea cruzimea oricând, nu-i era străină.

– Nu prea îmi plac merele- remarcă ea când camera se umplu de liniște.

În jur aerul devenise mai rece și mirosul de cafea mai pregnant, iar ei păreau doi vechi prieteni care stăteau de vorbă. Sau iubiți? Gândul acesta părea nepotrivit pentru motivul prezenței ei și Eris îl alungă cu regret. Probabil că dacă l-ar fi întâlnit în vreo noapte, l-ar fi ademenit în casa ei. Dar nu acum, nu acum. Potolește-te, Eris!

– Ați mai lucrat vreodată ca secretară?

– Nu, dar îmi imaginez că nu e prea greu să plimbi cafeaua, nu? – răspunsul ei avea duritatea unui tăiș care nu scăpă celuilalt, însă zâmbetul de pe chip îi rămase acolo când răspunse binevoitor:

– Este mai mult de atât, desigur. Și de obicei nu beau cafea. Astăzi, însă, a fost o zi mai grea.- o umbră de ciudă îi trecu nevăzută prin ochi.

– Prea mulți oameni?- gândi ea cu glas tare

– Chiar așa! Uneori devine epuizant.- și zâmbetul. Zâmbetul care putea însemna orice. Zâmbet de afacerist căruia îi mergea bine. Și de vulpe plecată la găini.

– Puteați cere, desigur, altcuiva să se ocupe de interviu. Eu, una, nu aș fi știut niciodată.

– Eu da. Îmi place să cunosc oamenii cu care lucrez.

– Dar oamenii vă obosesc- replică ea

Amal Pope zâmbi din nou. De data aceasta era zâmbetul cuiva care știa cu cine are de-a face, mai jucase jocul ăsta și nu doar o dată. Și nu se grăbea. Sorbi din cafea, se strâmbă ușor de parcă ar fi fost prea amară, apoi o privi direct în ochii ei verzi, care nu mai erau oblici:

– Sunteți sigură că doriți să lucrați pentru noi? Ca secretară?

– Da- veni răspunsul iute

– Atunci-zise el- sunteți angajată! Deși, mă tem că sunteți prea pregătită pentru acest post.

– De unde știți ce calificări am? Nu mi-ați cerut CV-ul din câte știu.

– Nu. Dar am sperat să vedeți anunțul.- și zâmbetul lui se lungi până izbunci în râs.

În mintea lui Eris începură să sune o mie de alarme la auzul ultimelor cuvinte. Îl văzu că râde, dar între ceea ce vedea și urechile ei era un defazaj, în urechi sunau numai gândurile ei, toate alertele de pericol posibile și frica. Frica îi urcă iute în gât alungând iute căldura, înflăcărarea, dorința ei de a face farse. Frica îi mătură stăpânirea de sine de care fusese întotdeauna mândră. La naiba, Eris, așa se întâmplă când nu-ți vezi de treburile tale! La naiba, Eris!

Se ridică de parcă scăpase din arc. Ceva în ea tremura. Dacă celălalt mai spusese ceva, ea nu auzi, gândul ei era să fugă, să scape cât se mai putea. Locul ei nu era aici și nu avea de gând să devină metresa lui Pope oricât de mult o impresionau ochii ăia ai lui și bărbia puternică.

Se roti iute pe călcâie, dar picioarele ei neobișnuite cu tocurile o trădară. Se clătină spărgând imaginea clară și pură pe care o oferise celuilalt, năvodul acela în care căzuse ea însăși. Se îndreptă așa, ca o păpușă caraghioasă și dezechilibrată, cu toată graba pe care o mai avea și făcu un pas sau doi spre ușă. Nu privi înapoi. Celălalt sărise de la biroul care îl adăpostise ca o pisică a cărei pândă îi scăpase. O prinse de mână cu un gest ferm, lucru care o echilibră brusc și pământul deveni mai sigur sub ea. În apropierea lor de acum ea simți mirosul acela de tutun, nuanța inconfundabilă a singurului bărbat pe care îl iubise vreodată. Clipi. Clipi și inspiră adânc, se îmbibă de senzația aceea de pericol care creștea devenind de-a dreptul toxică. Cealată mână a lui îi atinse părul din greșeală, legătura fragilă în care și-l prinsese și îl eliberă. Părul, ca un animal sălbatic despins din ea însăși, îi năvăli pe umeri în jos, se desfăcu în șuvițele lungi mirosind a tei strivit în palme.

Ea țipă. Captivă în amintirea mirosului și a fricii, sălbăticiunea din ea se răzvrăti și se înălță cu toată puterea. Și amintirea aceea a verii în care el îi făcuse sufletul țăndări îi umplu gura de un gust amar, mai amar decât nopțile în care plânsese ca după mort. După sufletul ei care se însingurase și se uscase ca lujerul florii rămas fără corola ei plânsese. Și după el, deși nu ar fi recunoscut asta nici măcar sieși. Nu acum.

Îl împinse cu palmele care parcă o ardeau, cu puterea pe care furia ce urca din adânc i-o dăduse. Palmele care acum îl urau și care îi recunoșteau curbele prin pânza subțire a cămășii. Dumnezeule, Eris, ce proastă poți să fii!- își zise ea, apoi îl scuipă și se dezgustă pe sine făcând asta.

Ieși ca și cum ar fi evadat, fără să arunce în urmă nicio privire. Căușul de căldură în care fusese prinsă cu o clipă în urmă când el o prinsese de mână o privea gol și orb El o privea năucit și mut, încă neînțelegând gestul ei. Un gest de țigancă atunci când n-o lași să ghicească în palma ta. Dar în palmele ei iubirea murise. Nu era nevoie de nimeni ca să-i ghicească asta.

Pe drumul gonit spre casă își aruncă pantofii din picioare. Îi abandonă unde căzuseră, fără să privească după ei. Părul îi dansa în jurul feței pe care se citeau bucăți mari din sufletul ei zdrențuit. Alergă. Alergă ca de sine însăși chiar și atunci când furtuna de vară o ajunse. Și în urma ei mirosurile muriseră, amintirile încetaseră să se mai zbată în lumină. Oricum era trecut, un trecut mort. Serios, Erin, tot ce e mort, e mort!

Intră în casă târziu, arătând jalnic. Rochia îi era udă, zdrențuită acolo unde marginile se sfâșiaseră și plină de noroiul în care căzuse la un moment dat, palmele îi sângerau și tot trupul îi era o rană peste care părul ud cădea ca niște alge întunecate. Până și în păr avea noroi.

Își aruncă pe jos toate hainele fără să se uite după ele, înregistrând vag zgomotul cu care se lipeau peste tot și se aruncă pe sine pe podeaua goală ca și cum ar fi putut astfel să-și oprească inima.

– Te urăsc, Manuel, sau cum te-o chema acum!- urlă ea- Te urăsc! Și te iubesc.

Bărbatul care veni din bucătărie cu o ceașcă în palme, pe care o abandonă iute pe o mobilă, se aplecă deasupra ei cu un chip trist și neputincios. Ochii lui aveau ceva din sălbăticiunea vulpilor la pândă.Văzu rochia ruptă și toate celelalte haine împrăștiate prin odaie de parcă ar fi vrut să le recunoască. Le privi dureros, cu ochii celui care știa că nebunia soției sale nu avea leac. Le privi cu iubire, ca pe niște semne ale rațiunii în care voia să creadă cu disperare.

Afară, în grădina colorată de aurul verii, ploaia se oprise și soarele ticluia din nou fuioare fierbinți cu nepăsare, când el o îmbrățișă:

– Dacă ai putea să mă auzi, cât de mult te iubesc, Eris! – dar ea nu îl mai putea auzi, căzuse iarăși în hăul minții.