erin

pe când era doar copil, lui erin i se spusese mereu că are ochi de ape, însă pe atunci totul i se părea o metaforă și atât. puțin prea mică să înțeleagă cele cincizeci de nereide pe care nu le putea ține nimeni minte, nimeni alta decât bona ei care părea uneori ca aterizată din lună, atât de nepotrivită era, erin abandonase de la primele încercări. oricum, dacă avea nevoie- lucru puțin probabil- nereidele se ițeau iute din gura femeii căreia i se cerea numai să aibă grijă de ea, că de educație se ocupau alții.

erin se privi în oglindă și zâmbi. amintirea aceasta veche, cuvintele aproape uitate din copilăria ei i se păreau neverosimile.  era cu siguranță mult prea matură  pentru astfel de înduioșări care nu se potriveau deloc nici cu viața și nici cu munca ei, așa că flutură iute din mână ca și cum și-ar fi șters cine știe ce urmă nevăzută de pe machiajul impecabil. apoi tresări! desigur că nu era deloc machiată, doar se afla de câteva zile în pelion, într-o scurtă vacanță, ceva ce nu își mai îngăduise de mulți ani, însă lucrurile se potriviseră grozav, ultima lucrare predată și fugise. avuseseră noroc să prindă bilet de avion chiar a doua zi, probabil renunțase cineva în ultimă clipă, iar cazarea era cât se poate de confortabilă.

pe muntele lui chiron. să locuiești vremelnic aproape de locurile unde a trăit marele vindecător a cărui constelație o cunoștea pe dinafară! ei bine, da, erin era astronom binecunoscut pentru interpretările sale curajoase, dar și pentru cursurile cu sala plină, semn că știa să captiveze mulțimea. cu ochii mereu pe cer, ochii aceia de apă cum i se spusese demult, cu mintea ascuțită și cu felul ei riguros de a fi, erin urcase repede toate treptele academice. lucrarea ei de doctorat fusese însă despre ceva mai puțin poetic decât constelațiile zodiacale, chiar dacă îi plăcea să privească la stelele duble uneori, atunci când se afla în fața unor mari decizii. stelele duble o ajutaseră de fiecare dată atunci când trimisese în eter întrebările ei fără răspuns.

i se dusese vestea prin facultate, mai întâi pentru mintea ei, mai apoi pentru frumusețea de care nu era conștientă, nu pe deplin, însă singurul care reușise să treacă de carapacea ei tocmai apăru în cadrul ușii de la terasă. purta un zâmbet de star și în părul scurt și blond încă luceau picături de apă. soțul ei, eroll. inconfundabilul și atât de copilărosul ei soț, în ciuda anilor care trecuseră. o prezență calmă și confortabilă, o oază de liniște protectoare pe care ea o aprecia.

în ciuda laturii sale joviale și a curiozității nestinse, eroll se dovedise a fi un abil om de afaceri, preluând de-a lungul timpului și latura financiară sau materială a lor. el se ocupase de achiziția vilei în care locuiau, de mașinile lor, de tot ceea ce aveau nevoie, lăsând-o pe minunata lui soție să umble printre stele cu o sete pe care i-o admira. el se ocupase și de vacanța aceasta alegând acest micuț colț de grecie tocmai pentru că știa, sigur că știa, fascinația ei pentru constelația săgetătorului, pentru fiecare dintre stelele care o alcătuiau.

– ai fost să înoți? – se ridică erin din locul ei, părăsind oglinda și amintirile.

– da, draga mea, apa este numai bună dimineața. și este mult mai multă liniște.

– pentru un om agitat cum ești tu, liniștea sună deja ciudat.

eroll se mulțimi să dea din umeri dispărând în baie, de unde se auzi în scurt timp zgomotul apei estompat puțin de glasul lui de tenor. ”love me tender, love me true” cam pe acolo se trezi și erin că stă în mijlocul camerei cu un zâmbet larg pe față. total nepotrivit, adică. și până să se decidă unde să se așeze, kyria eleni intră cu un platou de fructe în brațe:

– kalimera kyria erini! freska frouta, parakalo!- si un zâmbet larg apăru pe chipul doamnei pe care vârsta uitase să se așeze.

erin zâmbi încurcată.  nu cunoștea limba, dar intuise că era vorba despre un dar, așa că mulțumi din zâmbet. kyria eleni dispăru așa cum intrase, de parcă fusese din fum și nu din carne și oase ca orice om. erin notă în gând să o urmărească cu prima ocazie și se întoarse către către platoul pe care râdeau soarelui și verii niște fructe apetisante. luă la întâmplare un măr și ieși pe terasă cu sufletul plin de o liniște pe care nu o mai cunoscuse.

afară, soarele se hârjonea cu niște pufuri de nori. ziua se anunța ca și celelalte, cerul incredibil de albastru și o adiere de vânt ca din joacă, cât să mai amăgească din căldura verii. în curtea largă, pietruită a pensiunii, se jucau niște copii, strigând unul la celălalt și fugind. o fetiță o privi cu ochii de apă. pentru o clipă, erin rămase încurcată, neștiind cum să reacționeze la o privire atât de directă. pentru o clipă mare cât toate zilele, steaua dublă îi luci în gând și erin scăpă mărul. fetița fugi și îl prinse cu o secundă înainte de a se lovi de pământ..

– afroditi, las-o pe doamna erini în pace!- se auzi un glas de bărbat dinspre tufele de oleandru.

și în clipa aceea erin știu. își aminti tot ceea ce știuse o viață întreagă și tot ce își dorise. se întoarse în cameră tocmai când eroll ieșea din baie. se lipi toată de el, fără un cuvânt. mărul fusese scăpat sau aruncat, nici măcar nu mai conta.

– nereida? – șopti el înțelegând totul

– afrodita!- zâmbi ea- vom avea o fetiță!

text scris ca răspuns la inspirația Monei, reinterpretare a legendei mărului discordiei: ”Scrie o poveste pornind de la o legendă cunoscută.”

pentru cine nu știe, mărul discordiei (eris în mitologia greacă) a fost aruncat la nunta lui Thetis cu Peleu care a avut loc pe muntele centaurului, Pelion.