erin (2)

pe când era micuță, erin locuia într-o casă pe romanstrasse, nu departe de nymphenburg schloss, într-o lume plină de verdeață și liniște. în lumea aceea ireală, cu mobile vechi și miros de ștrudel, auzise întâia oară despre stele. bona ei încerca adesea să-i împărtășească din poveștile și cunoștințele ei, mai cu seamă atunci când ieșeau la plimbare. în zilele de vară parcurgeau adesea împreună drumul până la vechiul castel, iar atunci bona îi povestea vrute și nevrute. erin o asculta uneori curioasă, însă de cele mai multe ori, poveștile despre casa wittelsbach o interesau la fel de mult ca numele nereidelor. dar grădinile palatului îi plăceau mai cu seamă când florile colorau privirile trecătorilor.

și acolo, într-o plimbare care nu anunțase nimic spectaculos își întâlnise pasiunea pentru stele, căci tocmai când se plimbau pe aleile de lângă marele canal, cineva invita cu glas tare la evenimentul de observare ce avea să aibă loc în noaptea aceea. despre eveniment nu își mai amintea mare lucru, doar că se instalase acolo un telescop pentru observare și că orice curios avea să vadă momentul. curioasă, întrebase la întoarcerea acasă dacă pot merge și ei în nymphenburg schloss ca să vadă stelele din noapte.

– oo, draga mea! ați fost la castel astăzi? ce frumos trebuie că a fost! – exclamă maică-sa- plănuiam să mergem împreună duminică, dar se pare că nu va mai fi o surpriză pentru tine.

– dar putem merge împreună în seara aceasta!- insistă erin

maică-sa se mulțumi să ducă lingura la gură sorbind în tăcere, în felul ei elegant, de parcă erau la cine știe ce dineu.  era în firea ei o rigoare și o precizie a gesturilor pe care încerca să o imprime și fetiței sale însă nu reușea prea des. și, ca să întărească aceasta, erin sări de la masă. auzise cu siguranță pașii tatălui ei în hol și alergă într-acolo deschizând ușa cu putere. maică-sa scoase un oftat ușor resemnat în vreme ce erin ciripea de zor cu glasul ei de clopoței.

peste câteva clipe, cu geanta într-o mână și fetița în cealaltă, apăru și soțul. chipul îi era îmbujorat, cravata îi stătea strâmb, dar zâmbea cu toată ființa către fiica lui:

– sigur că mergem, erin! se nimerește numai bine să fiu liber în seara aceasta pe care voiam să o petrecem împreună! dacă ieșim, și mai bine!

cu mica victorie în suflet, erin se așeză cuminte la masă și în următoarele minute sorbi supa cu o liniște de invidiat.

anii trecuseră. pe la nymphenburg schloss și pe strada plină de copaci verzi și umbroși erin nu mai fusese. se întorseseră în america imediat ce mama ei se îmbolnăvise și din casa lor fugise bucuria. se schimbaseră multe și ea crescuse, dar nu uitase niciodată de seara aceea magică, seara dintâi în care văzuse stelele. știuse de atunci că asta își dorește să facă și măsurase de multe ori în noapte stele duble.

– ai praf de stele în ochi!- se auzi vocea lui eroll și ea se întoarse zâmbind către omul care tocmai o privea.- iar te plimbi departe?

– puțin – surâse ea și se ridică înaintea lui.

– la ce te gândeai, dacă poți să îmi spui? – întrebă el îmbrățisând-o cu toată căldura trupului său

– la nymphenburg -șopti ea și el zâmbi. cunoștea povestea aceasta de demult, cunoștea frânturile fericite din copilăria ei atât de bine de parcă ar fi fost ale lui. zâmbi în tăcere. erin se desprinse încet, ca și cum o rană nevăzută apăruse între ei, cel puțin așa simțise el în vreme ce ea se depărta și în ochii lui se citea mirarea.

niciunul nu rosti niciun cuvânt, însă gândurile lor erau încă îmbrățișate. ea îl privi ușor întrebătoare, el dădu ușor din cap în vreme ce liniștea aceasta nouă avea gust de miere. și asta păstra erin în suflet, felul lor de a face dragoste, felul în care el o lăsa să vină intuindu-i foamea, felul în care o aștepta și o lua în posesie cu toate simțurile.

apoi sună telefonul ei.