sturmkaiserin ep.15

pământul mustea de apă. în mod curios doar atât își amintea din ziua aceea nătângă în care toată lumea i se schimbase, devenise mai slută și mai lipsită de bucuria care i se păruse atât de firească.

lordul tunetului urcase iute treptele casei și, de sus, de la fereastra ei, sturmkaiserin nu-i văzuse chipul, doar pelerina aceea lungă ce flutura în urma siluetei zvelte și grăbite. fusese o lucire de tunet pe tâmplele lui, cum se zbătea lumina de dinaintea ploii fixe, dar ea n-o văzuse, doar silueta pe care ar fi recunoscut-o oricând: tatăl ei. se gândi să coboare și să se furișeze în odaia lui de lucru așa cum o mai făcuse de multe ori deși maică-sa o certa adesea pentru asta, însă doi ochi de apă o priveau insistent pe când se întoarse să-și pună planul în aplicare. ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, ființa plăpândă de dinaintea ei rosti încet:

– nu prea cred!

– nu prea crezi, ce? – se răsti ea și pentru o fracțiune de secundă îi trecu prin minte chipul fratelui ei. parcă el și nu ea rostise cuvintele în felul acela tâfnos și răsfățat pe care ea îl detesta. o fi fiind el cel care urma să capete titlul de lord însă până atunci mai era cale lungă și, după părerea ei, nici măcar nu-l merita, însă nimeni nu lua în seamă părerile unei fetițe căreia i se mai vedeau genunchii atunci când alerga.

mai degrabă imaginea lui steiner care i se ivise în minte, decât chipul slujnicei, avu darul să o oprească din goana ticluită spre încăperea care mirosea a hârtie arsă, a lemn și a floare de șofran și în care dormeau pe rafturi o grămadă de cărți. pe unele le citise deja, însă cele mai multe îi erau încă interzise. se întoarse la imaginea din fereastră: începuse ploaia, a treia din zi și ceva din sufletul ei fremăta, iar mâna stângă îi tresări ca străbătută de scântei. nici ea și nici cealaltă nu spuseseră nimic. în mod curios, dintre toate ființele care o înconjurau, regen părea să o înțeleagă la fel de mult ca tatăl ei. se gândi că o place pe noua slujnică și zâmbi în ploaia care se zbătea în fereastră.  preț de câteva clipe liniștea dintre ele i se păru fetiței absolut minunată. apoi se deschise ușa.

– poftește jos!- se auzi glasul soră-sii cu o notă superioară, așa cum le vorbea mereu celor doi țânci care îi încurcau existența. de când apăruseră în viața ei, gemenii o enervau cumplit: steiner pentru că devenise întâiul născut, iar sturmkaiserin pentru că devenise favorita tatălui lor, chiar fără să facă nimic, suficiente motive așadar, ca să se răstească la ei de câte ori putea și să-i ignore la fel de mult. lady sanaa, mama lor, încercase din răsputeri să o îmbuneze pe fiica cea mare însă fără izbândă.  în cele din urmă abandonase  totul și lăsase relațiile de familie să curgă aidoma ploilor, așa cum se putea. singur, lordul tunet mai făcea ordine în această luptă tacită a orgoliilor, iar dagmar se temea de el.

-haide, poftește jos! nu am timp să te aștept până te hotărăști, m-au trimis după tine ca pe o slugă. – se mai rățoi dagmar o dată deși sturmkaiserin nu o mai putea auzi, ieșise deja, val vârtej cu regen după ea și o privea din vârful scărilor ușor întrebător. știa însă că soră-sa nu i-ar fi răspuns întrebării așa o că lăsă nerostită și coborî iute, sperând în sinea ei că motivul chemării avea să fie unul bun.

însă nu fusese. iar ea, în ascuns, ștersese din minte toate cuvintele care fuseseră rostite, chipul aproape radios al mamei, lacrima abia ghicită a tatălui. pământul mustea de apă când ea ieși în grădină urmată îndeaproape de regen. și atunci, pentru întâia oară, se lăsă în voia simțurilor și chemă ploaia.

din odaia lui, lordul tunetului privise totul în tăcere.  nu fusese mirat de ceea ce văzuse, ca și cum ar fi știut tot timpul ce forță dormea în mica lui copilă, o forță pe care ea abia acum o descoperea, singură, fără să fie el în preajmă. în sinea lui se bucura și plângea deopotrivă. oare făcuse totul? în noaptea lungă care urma avea să lucreze iarăși, avea să fie o noapte lungă. și apoi?